De același autor
Victor Ponta rămâne același mitoman compulsiv care a fost dintotdeauna, omul care a declanșat, în 2012, cel mai grav atac politic împotriva instituțiilor independente și a justiției, un veritabil deschizător de drumuri pentru ceea ce avea să fie opera de demantelare sistematică a statului de drept, foarte aproape să fie desăvârșită de Liviu Dragnea și Viorica Dăncilă. Ponta este un combinator politic pe spații mici, capabil, în perioade scurte, să mobilizeze coaliții de conjunctură pentru a răsturna guverne, să-și trădeze brutal partenerii sau să formeze alianțe minore destinate capturării unor prăzi majore. Egocentric și lipsit de conștiință și de dimensiune etică, Ponta gândește politica exclusiv în termeni de putere personală. Gesturile și manevrele sale trebuie interpretate exclusiv în cheia avantajului personal. Sintagma „Pro România“ este un slogan cinic. „România“ nu are loc în jocurile, pertractările și combinațiile lui Ponta și ale partidului său de pesediști dornici de răzbunare.
Celălalt lider, Călin Popescu Tăriceanu, este efigia trădătorului politic. Și-a trădat amicii din PNL- AripaTânără pentru a se reîntoarce în PNL în 1993, într-o perioadă în care Horia Rusu încerca să construiască un partid liberal modern. I-a trădat pe țărăniști în timpul guvernării Ciorbea în care, din poziția de ministru al Industriilor a servit fără rușine interese de grup care nu aveau nimic în comun nici cu guvernarea, nici cu țelurile Convenției Democrate. În 2005 a trădat parteneriatul cu Băsescu, refuzând să demisioneze pentru a declanșa alegerile anticipate care ar fi oferit Alianței DA o majoritate confortabilă, preferând să asculte sfaturile interesate ale mogulului Dinu Patriciu. În 2006 ar fi trădat, dacă ar fi putut, alianțele internaționale, solicitând retragerea imediată a trupelor românești din Irak. A făcut-o în primul rând pentru a-i crea probleme președintelui, dar a pus în pericol angajamentele luate de România față de Statele Unite. La începutul lui 2007 a trădat Alianța DA cu totul, eliminând-o din guvern pe Monica Macovei și pe toți membrii PD împreună cu ea, și a participat cu entuziasm la prima suspendare din funcție a președintelui Băsescu. A preferat ulterior să conducă un guvern-marionetă cu 20%, care nu a făcut altceva decât să satisfacă toate dorințele bugetare ale PSD. Guvernul Tăriceanu a demonstrat că este posibil să mărești aparatul bugetar cu 400.000 de posturi noi, cele mai multe destinate clientelei PSD-PNL. În 2014, la câteva zile după ce liderul PNL, Crin Antonescu, a părăsit funcția de președinte al Senatului, Tăriceanu s-a grăbit să îi ia locul din postura de „independent“ tras de sfori de PSD.
De atunci, a rămas alături de PSD susținând cu convingere toate ticăloșiile regimului Dragnea, a adoptat un discurs din ce în ce mai violent împotriva „republicii procurorilor“ și a „serviciilor” și, în același timp, din ce în ce mai naționalist, mai antiamerican și mai antieuropean până când a fost silit să plece din partidul liberal european al cărui nume l-a uzurpat - ALDE. Recent, Tăriceanu a trădat și PSD, pe care l-a lăsat, cel puțin teoretic, fără majoritate. Spun „teoretic“ pentru că ALDE este un partid de oportuniști de tarabă pentru care nimic nu este nenegociabil, alcătuit după chipul și asemănarea lui Tăriceanu, iar unii ar putea decide să rămână alături de PSD, așa cum a făcut-o Ramona Mănescu, făptură fără calități, fără competențe și fără caracter, care a ales fără să stea pe gânduri să rămână ministru de Externe. Tăriceanu reprezintă tot ceea ce este mai rău la mulți dintre politicienii non-PSD de după 89: trafic de influență, ușor de recrutat de către grupuri de interese private, compromisuri odioase cu foștii comuniști.
În sfârșit, cel de-al treilea membru al triadei, Mircea Diaconu, este o figură de un tragic burlesc. Actor înzestrat, și-a început viața publică în noaptea de 22 decembrie în clădirea CC. În 1990 a devenit membru al Alianței Civice și a susținut ulterior Convenția Democratică. A fost membru al CNA din partea PD, după care a trecut la PNL unde a câștigat un mandat de senator. În 2012 a fost numit ministru al Culturii în guvernul USL. În această calitate s-a remarcat prin una dintre cele mai mari ticăloșii comise de Guvernul Ponta (sau de orice alt guvern) împotriva culturii naționale prin promovarea ordonanței de urgență prin care Horia-Roman Patapievici a fost îndepărtat de la conducerea Institutului Cultural Român și trecerea ICR în subordinea Senatului. Asasinarea ICR a rămas singura nenorocire comisă de Diaconu, dar nu pentru că și-ar fi regăsit virtutea, competența și demnitatea, ci pentru că a fost declarat incompatibil de către Înalta Curte și a fost nevoit să plece din funcția de ministru. Ar fi trebuit să plece și din Senat, dar, lipsit de minimă demnitate, a preferat să rămână senator în pofida deciziei judecătorești până la încheierea mandatului. În 2014 a atins culmea turpitudinii când fostul membru al Alianței Civice s-a ales în Parlamentul European cu susținerea masivă a organului de propagandă al securistului Dan Voiculescu, Antena 3. Acum candidează la președinție ca „independent“ cu susținerea alianței Pro România-ALDE. Alianța celor trei lichele. //
