Trump. Din nou

Mai întâi că sondajele s-au dovedit prea conservatoare cu Donald Trump sau, dacă privești din partea cealaltă, prea optimiste cu Kamala Harris. Nici pomeneală să fi existat vreo cursă strânsă în statele-cheie, unde diferențele oferite de sondaje erau, în general, în interiorul unui punct procentual. Trump a măturat tot și acolo unde mai există semne de întrebare nu mai contează pentru că republicanul a depășit deja pragul de 270 de electori necesari pentru o majoritate care să îl aleagă președinte.

 Trump a câștigat, așadar, convingător și decisiv și a reușit chiar o performanță pe care nu o reușise până acum: să câștige inclusiv votul popular. Realizatorii de sondaje se pot apăra că au înregistrat cum se cuvine declinul Kamalei Harris în ultima lună, dar adevărul ușor murdar al faptului că nu au prezis cu mai multă acuratețe rezultatul final constă în tendința sondorilor de opinie de a favoriza ușor, mai ales când rezultatele sunt în marja de eroare, în maniera în care o face și mass-media, candidatul democrat, indiferent cine ar fi acesta.

 De ce a câștigat Trump

 Dincolo de situația supărătoare de a nu avea la dispoziție sondaje care să prezică cu o mai mare acuratețe rezultatele, întrebarea fundamentală care se pune acum este: „De ce a câștigat Trump?”. Dacă este să ne luăm după comentatorul și fostul prezentator CNN, Juan Williams, motivul este că o majoritate semnificativă a americanilor și-ar fi spus „Cum să votez cu această femeie de culoare”, ceea ce implică prezumția că majoritatea americanilor ar fi rasiști și sexiști. Ceea ce este, mai degrabă, expresia unei frustrări decât un adevăr dovedit. Putem găsi explicații mai bune.

 1.  Economia

 Prima este economia, principala preocupare consemnată de sondajele făcute la ieșirea de la urne a alegătorilor republicani. Și când spun „economie” acești alegători nu vorbesc despre instrumente financiare folosite pe piața de capital despre care puțină lume pricepe ceva chiar și în America, ci despre lucruri foarte concrete cum sunt taxele și impozitele, prețul benzinei și al produselor de consum. Lucruri concrete care afectează viața de zi cu zi.

 Cum, în primul mandat Trump, cetățenii au beneficiat de reduceri de impozite și au avut parte de prosperitate și bunăstare, nu este de mirare că vor același lucru. În prezent inflația - o realitate economică despre care economiștii din noul val de stânga afirmau până nu de mult că nu există - roade masiv din veniturile cetățenilor și este firesc ca ei să se îndrepte spre cel care speră să îndrepte lucrurile, nu spre cei pe care îi percep ca fiind responsabili de apariția ei.

Între preocupările acelorași alegători politica externă figurează pe ultimul loc, semn că majorității americanilor puțin le pasă despre prostiile pe care le îndrugă Trump despre Ucraina și NATO, dar ciulesc urechile atunci când același Trump promite că va aboli impozitul pe venit și că îl va înlocui ca bază bugetară cu tarifele vamale. Trump a promis că va impune taxe vamale între zece și douăzeci la sută pentru importurile Statelor Unite și de 60% pentru bunurile provenite din China. Cum valoarea anuală a acestor bunuri importate din China este de vreo 530 de miliarde de dolari, asta înseamnă o grămadă de bani la buget.

 Atunci când Trump vorbește despre o eventuală abolire a NAFTA, acordul de liber schimb cu Canada și Mexicul pe care tot el l-a renegociat în primul mandat, americanii devin atenți pentru că s-au săturat ca piața americană să fie inundată de produse ieftine mexicane iar fabricile să fie relocalizate la sud de graniță, în vreme ce de-acolo nu vin decât imigranți, majoritatea ilegali.

 2.  Imigrația ilegală

 Și aici ajungem la al doilea subiect de preocupare al alegătorilor lui Trump, imigrația ilegală scăpată de tot de sub control de administrația Biden-Harris. Problema nu este că vin imigranți, fie ei și ilegali, în America. Își au și imigranții locul lor în lanțul trofic al economiei americane. Problema este că din cauza politicilor extrem de indulgente ale guvernului federal, mulți din acești imigranți ilegali au învățat ce trebuie să facă pentru a beneficia de ajutor social și acesta a devenit principalul lor scop în loc să își caute un loc de muncă. Or serviciile sociale abia mai pot face față acestei poveri, servicii sociale sunt plătite din taxele și impozitele americanilor. Puțină lume, și mă refer la mass-media, vorbește deschis despre aceste realități de teama de a nu fi etichetați drept xenofobi, dar această tăcere nu a făcut decât să alimenteze furia alegătorilor care s-a exprimat la urne prin votul pentru Trump.

 3. Vina democraților

 O parte din vină o au și democrații în cârdășie cu aceleași mass-media. Despre starea mentală precară a președintelui Biden existau zvonuri de ceva vreme și se vorbea șoptit în cercurile cunoscătoare, dar nimeni nu a avut vreodată curajul să rostească public adevărul și s-a ajuns până acolo încât partidul democrat l-a lăsat pe Biden să candideze în alegerile primare (pe care le-a câștigat cu 99%) deși știa că nu este capabil să mai facă față funcției prezidențiale. Dacă cineva a crezut că mai merge să-l aleagă pe Biden încă o dată și apoi să guverneze din spatele unui om de paie, s-a înșelat grav.

 Marea minciună a ieșit la lumină odată cu dezbaterea din iunie, atunci când Biden a fost atât de dezarticulat și de confuz încât a fost complet deznădăjduit în fața unui Trump coerent, atât cât poate fi el de coerent, și agresiv. Înlocuirea lui cu Kamala Harris s-a făcut târziu și, oarecum pe genunchi, fără alegeri primare și fără validare electorală.

 Entuziasmul inițial față de noua candidată a fost mai degrabă construit ca o butaforie și, la fel ca orice butaforie, s-a destrămat în scurt timp lăsând la vedere o candidată mediocră cu niște idei bizare despre controlul federal al prețurilor și taxarea veniturilor nerealizate. Preocupați să strângă bani pentru campanie, job la care s-au dovedit redutabili, democrații nu au mai fost în stare să vadă că au venit cu o candidată slabă, lipsită de substanță, nesigură pe ea și pe lucrurile pe care era silită să le citească de pe prompter. Au crezut că banii singuri o pot propulsa spre Biroul Oval, dar nu au ținut seama de furia alegătorilor americani copleșiti de dificultățile traiului de zi cu zi, agasați de imigranți și abandonați de guvernul federal.

 Pentru democrați, drepturile reproductive au constituit principala temă de campanie după amenințarea pe care o reprezintă Trump, semn că nu au fost pregătiți serios să câștige alegerile. Oricât de important este dreptul la avort, nu îți poate oferi, singur, victoria în alegeri. Harris nu a răspuns la preocupările economice, nu a dovedit că înțelege problemele cu care se confruntă americanul zi de zi și a părut parașutată în mijlocul procesului electoral din celebra bulă elitistă democrată, desprinsă de realitate.

 Trump nu este un candidat bun. Vorbește mult și prost folosind cam aceleași cuvinte din vocabularul foarte sărac pe care îl are. Se simte mai bine să înjure și să lanseze adjective jignitoare la adresa oponenților decât să vorbească despre politicile pe care administrația sa le va pune în aplicare. Dar a fost un candidat mai bun decât Biden și decât Harris și a vorbit despre politici suficient de mult încât să pară că are un plan, spre deosebire de contracandidata sa. Și asta a fost de ajuns.

 Cum va fi Trump în al doilea mandat

 Cealaltă întrebare pe care și-o pune toată lumea este cum va arăta un a doilea mandat Trump. Dacă toate previziunile și avertismentele negative - acapararea guvernului și a justiției prin numirea unor funcționari de rang înalt și mediu nu pe criterii de competență ci de loialitate, declanșarea unei campanii generale de răzbunare împotriva celor care l-au adus în fața justiției sau care l-au vexat în vreun fel, controlul strict politic asupra forțelor armate și a serviciilor secrete- , dacă va abandona Ucraina în ghearele hămesite ale unui Putin pe care îl va reabilita, dacă va părăsi NATO și va lăsa Europa vulnerabilă într-unul dintre cele mai grele momente vor deveni realitate, atunci Trump va deveni președintele american care a dat foc lumii numai pentru a-și satisface propriile orgolii.

 Dar Trump nu este un președinte conflictual. Are oroare de războaie și de violență.

 În discuțiile pe care le-a avut cu The New York Times, generalul John Kelly, fost șef al administrației prezidențiale în primul mandat Trump, povestește cu acesta din urmă obișnuia să îi numească pe cei morți sau răniți în conflicte, fraieri și ratați. Trump l-a lăsat însă pe bunul general cu gura căscată, când într-o vizită la cimitirul Arlington, unde fuseseră înmormântați de curând militari căzuți în Afganistan, Trump l-a întrebat ce-au avut aceștia de câștigat cu sacrificiul lor. Concluzia era că Trump nu putea să conceapă că cineva se poate sacrifica din altruism, dragoste de patrie și onoare.

 Morala poveștii este că Trump este un individ profund tranzacțional, care tratează politica internă și internațională ca pe un business în care dai ceva și primești altceva la schimb. Nu înțelege rostul unui război nici măcar împotriva unui dușman evident cum este Iranul ayatollahilor. Dacă poate ieși dintr-o situație dificilă printr-o tranzacție, chiar dacă defavorabilă uneia dintre părți și profund imorală, așa cum vrea să facă cu Ucraina, o va face fără ezitare.

 Dacă statele europene, inclusiv România, se încăpățânează să nu investească minimum doi la sută din PIB pentru apărare, Trump va lua foarte în serios opțiunea de a părăsi NATO și de data aceasta s-ar putea să nu mai existe nimeni care să îl descurajeze, așa cum s-a întâmplat în mandatul trecut.

 Nici măcar cu China Trump nu vrea un conflict deschis, un conflict armat. Ceea ce vrea el este un război economic care în cele din urmă să echilibreze condițiile competiției economice dintre cele două țări (level the playing field). Încă patru ani cu el vor fi, fără îndoială, o provocare. Coșmarul (dacă va fi vreunul) se va încheia după acești patru ani în care lumea va trebui să reziste.