De același autor
Pe 24 aprilie, președintele Joe Biden a semnat legea care oferă un ajutor de 95 de miliarde de dolari destinați Ucrainei, Israelului și Taiwanului. Dintre aceștia, aproape 61 de miliarde revin Ucrainei. Potrivit experților militari, acest ajutor va fi suficient pentru a oferi Ucrainei sprijin să lupte și să supraviețuiască (o parte o reprezintă ajutor civil și umanitar) până la sfârșitul acestui an. Ce se va întâmpla după aceea, nimeni nu are nicio idee. Motivul central al acestei incertitudini îl reprezintă posibilitatea reală ca fostul președinte Donald Trump să câștige un al doilea mandat în luna noiembrie, când au loc alegeri în Statele Unite.
Partidul lui Trump
Un indiciu ni-l oferă lupta care s-a dus pentru adoptarea acestei legi. Proiectul a întârziat în Congres mai bine de șase luni, cu costuri masive atât în pierderi de teren în fața ofensivei rusești, ceea ce a subminat moralul ucrainenilor, cât și în pierderi de vieți omenești, atât militari (din care ucrainenii au tot mai puțini, în vreme ce rușii au tot mai mulți), cât și civili. Responsabilă de această întârziere este majoritatea republicană din Camera Reprezentanților, care nu doar că a amenințat că votează împotrivă, ceea ce ar fi dus la un blocaj prelungit, dar și-a amenințat propriul președinte al Camerei că îl îndepărtează din funcție dacă îndrăznește să pună legea pe ordinea de zi. Trecerea legii s-a datorat negocierilor de succes care au avut loc între majoritatea democrată și minoritatea republicană de la Senat, care s-a soldat cu adoptarea legii printr-un vot bipartizan, dar și navigării în apele tulburi ale politicii Partidului Republican de către liderul Camerei, Mike Johnson. Liderul minorității din Senat, Mitch McConnell, și Johnson s-au autointitulat „republicanii lui Reagan” și au căutat în rândurile Grand Old Party oameni care gândesc la fel. Dacă la Senat a fost mai ușor, la Cameră, Johnson nu a reușit să convingă decât o mână de congresmeni, suficienți însă pentru a trece legea cu ajutor din partea democraților.
Important este însă că majoritatea republicanilor a votat împotrivă, ceea ce se traduce în faptul că Partidul Republican nu mai este partidul lui Reagan, ci a devenit partidul lui Trump. Dacă Trump nu ar fi avut o atitudine total ostilă față de ajutorul pentru Ucraina (pentru care l-a făcut pe Biden în toate felurile), GOP ar fi votat aplaudând orice sprijin care ar fi adus prejudicii rușilor. Așa, un senator trumpist de Alabama a declarat apăsat: „Conducerea republicană a Camerei i-a trădat pe americani și a aprobat o lege care trimite 95 de miliarde de dolari altor țări. Această lege subminează interesele americane în afară și deschide calea națiunii spre faliment”. Reagan se răsucește în mormânt.
Efectul Trump
Declarația citată mai sus este falsă pentru că americanii sunt cel mult împărțiți în ceea ce privește ajutorul acordat de SUA Ucrainei, după cum se arată într-un sondaj realizat de Pew Research Center înainte de adoptarea legii. Astfel, 24% consideră că ajutorul nu este suficient, 25% că este suficient și 31% că este prea mult. Această distribuție se datorează în primul rând alegătorilor democrați, pentru că republicanii cred în proporție de doar 13% că sprijinul este insuficient, 21% că este în regulă așa cum este, iar 49% că este prea mult. Practic aceste rezultate sunt în oglindă cu cele oferite de un sondaj realizat imediat după începerea războiului în 2022, când 49% dintre republicani credeau că ajutorul este insuficient și doar 9% că este prea mult. Această schimbare dramatică în numai doi ani se datorează începerii campaniei electorale și declarațiilor candidaților. Or, din moment ce Trump a oferit declarații dure împotriva acordării de ajutor financiar Ucrainei, opinia publică republicană și-a remodelat părerile după cele ale candidatului „ei” la președinție. Astfel, nu doar politicienii republicani sunt cvasi-aserviți doctrinei trumpiste (dacă există vreuna), ci și alegătorii republicani sunt dispuși să își modifice opiniile în funcție de ceea ce spune Trump.
Un joc de război
În ceea ce privește percepția asupra Alianței Nord-Atlantice, 58% dintre alegători au o perspectivă favorabilă asupra acesteia, dar asta se întâmplă numai pentru că 75% dintre democrați privesc NATO favorabil. În schimb, numai 43% dintre republicani mai văd astăzi NATO favorabil, față de 55% în 2022, semn că din nou atitudinea negativă a șefului față de Alianță a influențat opinia publică. Declarațiile lui Trump din februarie că îi va lăsa pe ruși să facă „ce dracu’ vor” cu țările NATO care nu își plătesc contribuțiile bugetare pentru apărare de 2% din PIB au avut un impact semnificativ, chiar dacă ulterior le-a îndulcit și a afirmat că SUA vor rămâne 100% în NATO și că a spus ceea ce a spus pentru a-și întări forța de negociere cu aliații.
Problema nu este însă că Trump va scoate America din NATO, pentru că îl împiedică o lege care cere ca, pentru a face acest lucru, prezumtivul președinte să aibă sprijinul a două treimi din Senat sau al majorității camerelor reunite. Problema este că poate să ruineze NATO din interior. Cel puțin, acesta este rezultatul unui joc de război proiectat și derulat de un expert militar britanic, Finley Grimble.
Grimble, care a mai făcut astfel de simulări pentru guvernul britanic, a pornit de la afirmațiile făcute de fostul consilier pentru securitate națională al lui Trump, John Bolton, care l-ar fi convins pe acesta în 2018 să nu părăsească NATO așa cum și-ar fi dorit. Simularea începe în ianuarie 2025, când Trump este învestit președinte. Noua administrație ar încerca imediat să medieze un acord de pace între Ucraina și Rusia fără ajutor european. După eșecul medierii, Trump taie orice ajutor financiar pentru Ucraina. Aceasta este prima piesă a dominoului care cade. După aceea, Trump reduce drastic participarea americană în cadrul NATO, inclusiv redesfășurarea a 50% din cele 100.000 de trupe staționate în Europa în regiunea Asia-Pacific.
Administrația adoptă o nouă politică, numită „Dormitare”. Aceasta include o serie de tactici de încetinire, printre care o participare redusă a Statelor Unite în exercițiile militare ale NATO. O mișcare deosebit de dăunătoare este aceea de a-i interzice Comandantului Suprem al Forțelor Aliate din Europa - SACEUR, întotdeauna un american - să acționeze fără consultări anterioare cu Washingtonul. În ultimă instanță, SACEUR este responsabil în fața președintelui SUA. Din această ipostază, el poate încetini lucrurile sau să le împiedice să se producă. De exemplu, este suficient ca SACEUR să retragă fondurile pentru programele NATO, pentru ca acestea să se prăbușească.
Mai târziu, SUA se plâng că unele state aliate nu au reușit să atingă borna de 2% din PIB cheltuieli pentru apărare. (În lumea reală, Trump a plusat și a cerut recent un prag de 3% după ce s-a întâlnit cu președintele Duda al Poloniei.) Plângerea este validă pentru că până la sfârșitul jocului, în 2027, multe țări nu reușesc să atingă pragul. Un aspect interesant al jocului este că, deși SUA își minimizează activitatea în cadrul NATO, ele continuă cooperarea militară pe baze bilaterale cu țările aflate la granița Rusiei: Finlanda, România, Polonia și statele baltice.
Închiderea umbrelei de securitate americane determină Franța și Germania să ceară ca Uniunea Europeană să preia obligațiile NATO. Acest lucru înfurie Polonia, care acuză Franța că vrea să devină principala forță militară din Europa. Între timp, Rusia ficțională ia în considerare să atace statele baltice, dar, mai degrabă, lansează noi ofensive în Ucraina. Lipsită de sprijin american - pe care europenii nu îl pot compensa, Ucraina este silită să semneze o pace prin care să cedeze estul Ucrainei și să instaleze un guvern pro-rus la Kiev. De teama că rușii ar putea ataca NATO, investitorii ocolesc Europa.
Până la sfârșitul jocului, efectele retragerii de facto a Americii din NATO sunt globale. China înțelege că SUA și-au concentrat atenția asupra regiunii Asia-Pacific și renunță să mai atace Taiwanul, dar acest lucru nu liniștește aliații Americii din regiune - Australia, Japonia, Coreea de Sud -, care se tem că Trump se va răzgândi din nou, lăsându-i la voia Chinei.
Jocurile de război nu sunt, bineînțeles, predicții, ci explorarea unor posibilități și a consecințelor pe care le pot avea anumite acțiuni politice și strategice. Acestea dau însă seama de starea de spirit care domină acum experții militari și de politica externă din țările aliate ale SUA. Fiind vorba de un experiment britanic, țara cea mai apropiată de SUA atât politic, cât și militar, în NATO și în afara ei, anxietatea în perspectiva unei președinții Trump este uriașă. La sfârșitul jocului, NATO rămâne incapabilă să îndeplinească principala funcție pentru care a fost creată: să apere Europa de ruși. Din nefericire, amenințarea este reală, într-un moment în care NATO se pregătește să sărbătorească 75 de ani de existență.
