USR, între reformă și statu-quo

Ca urmare a nenorocirii de la alegerile de la 9 iunie, când Alianța Dreapta Unită a obținut sub 9% atât la votul politic de la locale, cât și la europarlamentare, președintele USR, Cătălin Drulă, a demisionat. Călătorie sprâncenată. Drulă s-a dovedit un președinte de partid fără viziune, ale cărui mesaje au fost slabe, uneori contradictorii, și care s-a comportat ca și cum în politica românească ar fi fost business as usual. Drulă ar fi trebuit să cultive un sentiment al urgenței, chiar al catastrofei pe care o reprezintă leviatanul PSD-PNL, și să își asume rolul de lider național. În fond, nu a avut decât o singură sarcină de dus: aceea de a coagula o opoziție puternică în jurul USR. A eșuat.

Săptămâna aceasta, au loc alegeri pentru funcția de președinte. În USR funcționează una dintre rămășițele democrației interne și, drept urmare, președintele este ales prin vot direct, exprimat online de către toți membrii partidului. Va exista un prim tur urmat, dacă va fi necesar, de un al doilea, după care sâmbătă va fi organizat un congres care va alege Biroul Național, format din 24 de persoane. Potrivit statutelor USR, acest Birou are o putere considerabilă pentru că poate opune veto politicilor președintelui. Există și un precedent, când BN i s-a opus fostului președinte Dacian Cioloș, care a fost nevoit să demisioneze. Dacă președintele este ales direct, membrii BN sunt aleși de către delegați la congres, ceea ce lasă loc pentru pertractări, manevre de culise și trădări. Pentru un partid aflat în criză existențială, cum este USR, și care are nevoie de o reformare internă din temelii, existența unui astfel de Birou poate constitui un factor de blocare a reformelor pentru că, în general, genul acesta de structuri acționează pentru prezervarea statu-quoului.

Din acest motiv, favorita la funcția de președinte, Elena Lasconi, a cerut majoritatea în Biroul Național pentru a putea face ceea ce trebuie. Ea a denunțat formatul celor cinci, un grup de putere netransparent alcătuit din fostul președinte Dan Barna, Cristian Ghinea, Vlad Botoș, Vlad Voiculescu și Ionuț Moșteanu, și a avertizat că dacă nu va obține puterea reală la congres, atunci va demisiona din prezumtiva funcție de președinte. Lasconi spune că nu poate fi un candidat credibil la președinția țării dacă nu are în spate o structură de partid care să-i fie alături în acest demers și, din acest punct de vedere, ar trebui să primească ceea ce solicită. Miza prezidențialelor va fi să ajungă în turul al doilea împreună cu, probabil, Mircea Geoană și, chiar dacă nu va câștiga, să obțină suficiente voturi încât să scoată partidul din moarte clinică și să îl relanseze ca viitoare principală formațiune de opoziție, tot ceea ce se poate spera realist în acest moment de cumpănă.

Dar asta nu înseamnă că va și obține ce a cerut. Potrivit unei știri apărute la începutul săptămânii, în prezent ar exista trei tabere care concurează pentru majoritatea în Biroul Național: tabăra Lasconi, tabăra Cristian Seidler și o alianță formată în jurul lui Vlad Voiculescu și Clotilde Armand. Deja când vorbim despre trei grupări, formarea unei majorități devine complicată, dar chiar și în cazul în care, în urma negocierilor de culise, vor rămâne două nu este deloc de la sine înțeles că aceea care a câștigat votul popular va primi și majoritatea în principalul for de conducere, pentru că aici funcționează calcule politice, împărțirea funcțiilor și alte rațiuni de afaceri interne, mai puțin interesele generale ale partidului și ale țării. Să presupunem că gruparea care își va negocia în cele din urmă voturile va fi tabăra Seidler, care pare cea mai slabă dintre cele trei. Dacă va urma jocul „cine dă mai mult”, atunci se va asocia în mod oportunist grupării celei mai generoase, nu neapărat celei mai bune pentru partid. Aceasta ar putea părea gruparea Lasconi, întărită de victoria acesteia la votul popular, dar nu este deloc obligatoriu să fie așa. În acest moment, tabăra Lasconi este singura care și-a asumat deschis reforma internă, în vreme ce gruparea Voiculescu–Armand pare „partida statu-quoului”. Or, ca regulă generală, partidele au oroare de reformă și nu există niciun motiv să credem că la USR lucrurile stau altfel. Mai mult, lipsa unei schimbări autentice poate fi mascată ușor sub acoperirea rezultatelor la alegeri. Singura organizație care a performat chiar peste așteptări este organizația de București (din care fac parte și Voiculescu, și Armand), care a reușit să depășească PSD, cu ajutorul celor de la PMP și Forța Dreptei. Ce-i drept, cea mai mare parte din aceste voturi i se datorează lui Nicușor Dan, dar cine mai stă să se încurce cu subtilități. Fiind validată electoral, această „grupare București” poate solicita delegaților la Congresul USR dreptul de a conduce partidul și de a-l „reforma”.

Aceasta ar fi o greșeală. Niciuna dintre grupările Seidler și Voiculescu nu poate oferi un candidat la prezidențiale mai puternic decât Lasconi, iar promisiunea că o vor susține pe aceasta din urmă nu este - o știu cu toții - decât o vorbă goală. Elena Lasconi a promis o reformă care ar fi bine să nu se reducă la epurări. Ar trebui lăsată să încerce. În fond, USR nu mai are nimic de pierdut în afară de procentele până la coborârea sub prag la parlamentare. Atât de gravă a devenit situația acestui partid care, la un moment dat, părea să coalizeze în jurul său forțele de opoziție și care acum riscă să lase țara fără niciuna.