De același autor
Președintele Senatului, domnul Călin Popescu Tăriceanu a anunțat că dorește să înființeze un minister al repatrierii celor peste trei milioane de români care au emigrat în Occident. Anii de bejanie amară sunt, iată, pe cale să se încheie. Statul, prin sus-amintitul minister, se va ocupa de tot. Va dubla numărul de locuri de muncă în România, va aduce veniturile la nivelurile din Occident și va oferi infrastructura și serviciile publice - sănătate, educație, utilități - cel puțin la același nivel uite-așa prin fiat sau, mai exact, prin ordin de ministru. Pentru că altfel, e greu de crezut că românii care au emigrat vor fi convinși să se întoarcă „acasă” și punem „acasă” între ghilimele pentru că știm că mulți se simt deja acasă în Italia, Spania sau Marea Britanie, unde muncesc și își cresc copiii și nu au nici cea mai mică intenție să se întoarcă în România.
Și de ce ar face-o? Ce a făcut România pentru ei ca să merite devotamentul lor? Dacă e să privim cinstit, nu mare lucru. E drept, România s-a schimbat enorm din 1989 până astăzi și se află, probabil, în cea mai bună perioadă din istoria ei în materie de prosperitate și securitate, dar este încă departe de a putea îndeplini unul dintre dezideratele înscrise în Rezoluția de la Alba Iulia din 1918: „Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus”. Și pentru că reformele au fost prea lente și aplicate numai parțial, mulți români au ales să nu mai aștepte să vadă efectele și au optat în mod firesc pentru „drepturile și avantagiile din cele mai avansate state industriale din Apus” într-o asemenea măsură încât putem spune că cea mai valoroasă parte a poporului român - în termeni de putere de muncă, individualism, inițiativă sau spirit antreprenorial ori educație înaltă - nu se mai află astăzi în România, ci în Apus. Ar fi putut fi ei rămâne în țară? Probabil că nu, sau mai degrabă, nu toți. România nu putea concura cu statele vestice și nici cele mai rapide și eficiente reforme - așa cum au făcut, de exemplu polonezii sau cehii - nu ar fi putut opri valul migraționist spre Occident. Ceea ce ar fi putut însă face România pentru a limita exodul era să gestioneze mai bine speranța. Oamenii pot suferi privațiuni și condiții inferioare de trai dacă sunt convinși că într-un viitor previzibil le va fi mai bine și vor fi ocrotiți de lege în țara lor. Dacă însă nu mai speră că acest viitor mai bun este nu doar posibil ci realizabil, atunci emigrarea este o opțiune rațională.
Poate România de astăzi să restaureze edificiul speranței naționale? Nu cu lideri precum Tăriceanu, care cred că bunăstarea se realizează prin decret și mai înființează un minister în acest sens. Dacă este ceva care a lipsit României în acești ani este leadership-ul de calitate, vizionar și patriot. Am avut parte, în schimb, de o clasă conducătoare rapace, coruptă până în măduvă și indiferentă la nevoile cetățeanului, dar naționalistă în sensul securist, găunos și xenofob. Multe s-au schimbat în bine în România, dar schimbările au fost, mai degrabă, generate din afară, de către Uniunea Europeană și Statele Unite, nu din interior, nu dintr-o aspirație națională spre modernitate și, cu siguranță, nu din dorința de reformă a liderilor politici. Dacă nu am fi fost prinși - sau „colonizați” cum este la modă să se spună zilele acestea - în structurile occidentale, astăzi am fi avut o oligarhie perfectă ca în Rusia, dominată la vârf de foști ofițeri și colaboratori ai Securității și condusă la bază de borfași imuni față de legi. Ceea ce a venit bun, începând cu liberalizarea economiei și ceea ce se întâmplă astăzi cu emanciparea Justiției și campania anticorupție a venit din Occident. Și tocmai apartenența României la civilizația occidentală este astăzi sub asediul unor forțe profund antinaționale dar care își fac campanie în numele naționalismului.
Este plină de semnificație simbolică pentru confuzia morală a României de astăzi inițiativa unui partid securist care se numește România Unită (ca Rusia Unită), care militează deschis pentru amnistia fiscală a oligarhilor și amnistia penală a corupților sub sloganul „Bunăstare, nu dosare” însoțit de cântecul patriotic „Noi suntem români” cu Rrrr. Deși pare o inițiativă exotică și periferică, la fel ca ideea năstrușnică a lui Tăriceanu, aceste propuneri reflectă o tendință mai profundă care se manifestă în interiorul societății românești, o întoarcere dinspre valorile liberale occidentale spre un naționalism resentimentar și xenofob. Deși avem președinte neamț și baze americane, România lui Ponta și Ghiță câștigă tot mai multă consistență. Datoria patriotică a românilor este să respingă această alunecare spre barbarie iar datoria românilor din străinătate este să rămână acolo și să sprijine o Românie integrată în Occident care să împlinească chiar și după 100 de ani, obiectivele Declarației de la 1 Decembrie.
P.S. Legat de Declarația de la 1 Decembrie și de confuzia morală, am văzut la televizor multă armată, multe vorbe despre credință, unitate, istorie și altele, dar nici o vorbă, din nou, despre rolul Bisericii Greco-Catolice în Marea Unire și despre episcopul/cardinalul Iuliu Hossu, cel care a citit Rezoluția de la 1 Decembrie privind spre București „ca spre Ierusalim” și care a fost răsplătit de Națiune pentru asta cu închisoarea la Sighet și domiciliu forțat până la moarte. Biserica Ortodoxă, care se proclamă păstrătoarea românismului (dar care este pe cale să piardă Basarabia) nu este capabilă să-și recunoască nici măcar acum vina istorică.
