De ce plagiatul lui Victor Ponta ne priveşte pe toţi

Nu voi mai relua probele care dovedesc clar că în cazul lui Victor Ponta avem de-a face cu un plagiat; îl iau ca pe un fapt. Miza textului de faţă este de a arăta că această fraudă nu este o chestiune care îi interesează doar pe cei din lumea academică, ci ne priveşte pe toţi.

În cazul plagiatului, avem de-a face cu două probleme – una ţine de competenţa au­to­rului, cealaltă priveşte moralitatea sa. Putem crede că d-l Ponta n-a fost în stare (n-a avut abilităţile in­te­lec­tuale ne­ce­sare) să redacteze o teză de doctorat care să în­deplinească cerinţele mi­ni­ma­le pentru o astfel de lu­cra­re. Dar cineva ar putea să-l ape­re, spunând: „ar fi putut scrie o teză ac­cep­tabilă, dar n-a fă­cut-o pen­tru că n-a do­rit“. Prin­cipiul ca­re l-a făcut să pro­cedeze aşa a fost „vreau să am be­ne­ficii ma­xime cu efort minim“, o regulă im­por­tantă prin­tre şmecherii şi oportuniştii de la noi. De fapt, adoptarea acestei reguli de către cineva este unul dintre simptomele lipsei prin­cipiilor morale. De cele mai multe ori, acest gen de oameni nu se dau înapoi de la nimic. Deşi nu sunt com­pe­tenţi („merituoşi“), ei vor să aibă succes, in­diferent pe ce căi ar ajunge la el. Având în ve­dere că d-l Ponta este prim-mi­nistru, incom­petenţa şi imoralitatea atârnă la fel de greu.

Ca prim-ministru, cum ar putea o persoană ca Victor Ponta rezolva problemele ce ţin de gestionarea unei ţări, care sunt mult mai com­plicate decât cele de care te izbeşti când scrii o teză de doc­torat? E limpede că nu le poate rezolva prin tupeu şi obrăz­nicie. S-ar pu­tea răs­pun­de că, şi dacă el nu este su­fi­cient de priceput, îşi poate for­ma o echipă gu­ver­na­mentală competentă. Dar ce­ea ce-l împiedică să fa­că as­ta este lipsa sa de mo­ralitate. I se vor alătura oare oameni competenţi? Sau ar risca el să mear­gă alături de astfel de oameni? Am vă­zut cu toţii deja cât de competenţi, oneşti şi integri au fost unii dintre membrii Guvernului Ponta (Dumitrescu, Mang, Diaconu etc.). Aici este marele risc pentru noi – dacă prin pla­giat el a afectat doar câteva persoane (stu­den­ţii săi sau contracandidaţii mai buni că­rora le-a luat locul ca lector), în calitatea sa de prim-mi­nistru, incompetenţa şi imo­rali­ta­tea sa ne afec­tează grav pe toţi prin calitatea deciziilor pe ca­re le va lua şi măsura în care va fi dispus să respecte legile. Mai mult, un prim-ministru ar trebui să fie o persoană foar­te res­pon­sa­bilă, în care să putem avea de­plină încredere. Or, câtă responsabilitate poa­te să aibă cineva ca­re a plagiat cu atâta dezin­voltură? Pentru a fi şi mai clar: cât de mari sunt riscurile? Pu­tem face o analogie simplă - câţi dintre noi am ac­cep­ta să fim operaţi pe cord deschis de un me­­dic care şi-a terminat studiile la o „fabrică de diplome“, nevenind pe la cur­suri / labo­ra­toare şi tre­când examenele dând şpagă?

O problemă mai puţin discutată este cum a fost posibil să-i fie acceptată o asemenea teză într-o facultate a Universităţii Bucureşti, unde încă se păstrează un anumit nivel de exi­genţă? Mai întâi, există o comisie formată din mai mulţi profesori universitari în faţa cărora doctorandul îşi dă examenele şi sus­ţine referatele. În al doilea rând, sunt pro­fesorii care citesc forma finală a tezei şi scriu referatele înainte de a fi aprobată susţinerea sa publică. Cum a fost posibil ca teza sa să treacă de filtrele acestor două echipe de pro­fesori? În afară de d-l Năstase, ştiu numele a încă doi profesori care au făcut parte din aces­te comisii: d-l Ion Neagu (membru PSD) şi d-na Raluca Miga-Beşteliu. Să fi fost oare mai presus de orice criteriu academic cali­tatea de membru de partid a domnului Pon­ta?! Ar fi normal ca legislaţia să prevadă sanc­ţiuni şi pentru membrii comisiilor de doctorat care girează teze în care s-a dovedit că s-a plagiat.

După ce pentru plagiatul domnului Ponta au fost aduse suficiente dovezi, colegii de partid şi cei care l-au sprijinit înainte de a veni la pu­tere s-au folosit de un argument năucitor: de fapt, în cazul tuturor tezelor de doctorat din România avem de-a face cu nişte plagiate. Pentru a scăpa de culpă, înnegreşti şi mur­dăreşti totul în jur. Este tipul de argument pe care-l folosesc politicienii când văd cât de lipsită de încredere este clasa politică – „nu ne mai criticaţi, pentru că nu sunteţi mai buni; noi suntem, de fapt, o oglindă a voastră“. Acuzaţia este cu totul falsă. Pot afirma că mulţi doctori din România au mun­cit la tezele de doctorat, respectând rigorile academice. //