Copiii lui Ion Iliescu

Politicianul Ion Iliescu a născut de câteva ori. Domnia sa are, metaforic spus, „copii“ politici; ba chiar are şi „nepoţi“. „Naşterile“ sale au fost de obicei naturale, fără dureri; în schimb, efectele acestor „naşteri“ au fost dureroase pentru democraţia noastră fragilă.

În democraţie, cronologic vorbind, primul „co­pil“ iliescian a fost Petre Roman. Fostul pre­mi­er a devenit, însă, în scurt timp aşa de obraz­nic cu părintele său politic, încât a fost ne­voie de in­ter­venţia minerilor pentru a fi alungat „de acasă“. După mai bine de un deceniu, au exis­tat firave tentative de îm­pă­ca­re, fără consecinţe no­ta­bile.

După prima trădare, Ion Ili­es­cu a investit „afecţiune“ po­li­ti­că în Adrian Năstase. Cu mai multă prudenţă, e ade­vărat; la fel cum s-a întâmplat şi cu cel în care a investit cândva în paralel cu domnul Năstase, Mircea Geoană. Dacă, în privinţa celor doi, Ion Iliescu a avut într-un fel succes, evaluarea în această privinţă trebuie să fie, în mod obli­ga­toriu, însoţită de câteva asteriscuri. Năstase a fost foarte sus şi, fiind acolo, a devenit obraz­nic inclusiv faţă de Ion Iliescu (vă mai amintiţi când, prin 2002-2003, se spunea, exagerat, dar nu chiar neadevărat, că liderii opoziţiei din România sunt Ion Iliescu şi Michael Guest?). Mircea Geoană, la rându-i, a fost servil cu Ion Iliescu şi, imediat când a simţit că acţiunile fos­tului preşedinte au scăzut drastic, a în­cer­cat să îi dea lovitura de graţie (Do you re­member? În 2005 au fost con­tracandidaţi la şefia PSD).

În termeni de loialitate, pro­ba­bil că Ion Iliescu este cel mai mulţumit de cel de-al pa­tru­lea „copil“ politic pe care l-a girat, „părinteşte“, pe piaţa politică autohtonă. Anume: So­rin Oprescu. Despre fostul primar general al Capitalei pu­tem spune multe şi, cu si­gu­ranţă, dar şi aceasta: este, din­tre toţi „copiii“ lui Ion Iliescu, singurul care nu l-a trădat vreodată.

Având aşa mulţi „copii“ politici, era inevitabil ca Ion Iliescu să aibă şi „nepoţi“. Spre exem­plu – e poate cazul cel mai notoriu dintr-o listă de asemenea lungă -, Victor Ponta. Un „copil“ de suflet al lui Adrian Năstase, care a ară­tat mult respect şi aplecare pentru fapte politice de tip „iliescian“.

Numele amintite mai sus nu epuizează, de­si­gur, lista „copiilor“ politici ai lui Ion Iliescu. Toţi ceilalţi însă – bunăoară, un Dan Iosif sau un Victor Opaschi (angajat, până nu demult, la „nepotul“ Ponta în guvern) – au alt rang po­litic. Să zicem că, după puteri şi după par­ti­tură, au jucat în ligi ceva mai mici.

Pe de altă parte, a fi „copil“ – în cazul de fa­ţă, al lui Ion Iliescu - nu implică doar o relaţie (oarecum) afectivă şi nici doar, mai ales, o de­semnare simbolică, o anumită succesiune de putere. Este mult mai mult decât atât. A fi un asemenea „copil“ şi a juca în liga mare a po­li­ti­cii înseamnă a garanta un anumit stil de a fa­ce politică, a conserva articulaţiile majore ale unui anumit sistem de putere, un anume fel de a te raporta la ideea de democraţie („ori­gi­na­lă“ cam pentru toţi cei numiţi mai sus!) şi la ideea de justiţie (cam toţi, dispreţuitori faţă de ideea statului de drept), un anume vo­ca­bu­lar politic, o viziune despre economie, un anu­me respect pentru baronate şi mogulate ş.a.m.d.

Bref, unde sunt aceşti „copii“ ai lui Ion Ili­es­cu? Roman, prizonier într-o spirală a me­di­o­cri­tăţii politice; Năstase – pe blog, după două stagii de puşcărie; Geoană – lider irelevant al unui partid de buzunar; Oprescu – arestat pre­ventiv, cu şanse mari de a sta mai mult în arest; Ponta – doborât de dispreţul public, cu probleme semnificative în justiţie.

Copiii lui Ion Iliescu sunt, aşadar, cam pe un­de merită fiecare. Deşi născuţi dintr-un lider politic neomarxist, aceştia nu sunt, la final de carieră pentru aproape fiecare dintre ei, în in­teriorul logicii lui „după nevoi“. Nevoile lor – am putut constata asta în repetate rânduri – sunt şi au fost foarte, foarte mari. Nevoi, cum ar veni, „pe persoană fizică“. La unii, cel pu­ţin la unul dintre ei, de-a dreptul faraonice. Nu! Copiii lui Ion Iliescu sunt unde sunt - vai ca­pi­ta­lis­mul ăsta în care uneori mai funcţionează şi jus­tiţia, dar şi revolta publică! -, după merit!

Pare că apune o epocă şi, în multe privinţe, chiar aşa şi este. Steaua lui Ion Iliescu a apus de mult, iar copiii săi politici nu se simt prea bi­ne (şi sunt semne, tot mai multe, că nici unii din­tre „nepoţii“ săi). Dar, pe de altă par­te, de­mo­craţia originală continuă să adune „la activ“ alte şi alte specii şi specimene. În plus, chiar da­că adopţia pare o soluţie ex­clu­să, există mulţi politicieni care se comporată cam şi cum ar vrea să devină „copiii“ lui Ion Iliescu. Şi asta nu doar la stânga, ci şi la „dreapta“ autohtonă sau, mă rog, la ceea ce, tot mai discret parcă, încearcă să se definească prin acest termen. Pentru că, repet ce am înşirat şi mai sus: a fi în „epoca“ Iliescu, a fi „copil“ al lui Iliescu în­seamnă o atitudine specifică faţă de sistem, faţă de democraţie, faţă de justiţie, faţă de eco­nomie, faţă de mass-media ş.a.m.d.