De același autor
Survolând istoria politică recentă a României, e bine să ne amintim câteva semnale date de „servicii“ în momente–cheie electorale pentru ca, apoi, făcând media, să îndrăznim un răspuns în legătură cu ce se întâmplă acum.
Putem începe cu 1996, anul în care au avut loc primele confruntări electorale echilibrate în privinţa prezidenţialelor. Şeful de atunci al SRI, Virgil Măgureanu, a anunţat cu câteva luni înainte de momentul scrutinului pentru prezidenţiale că votează „schimbarea“. La acea vreme, „cheia“ era chiar „schimbarea“. Deznodământul poveştii electorale prezidenţiale din ‘96 e bine cunoscut: cei care invitau „să continuăm ce am început împreună“ au trecut în opoziţie, Emil Constantinescu a devenit preşedinte al României, împlinind şi dorinţa mărturisită a şefului SRI. Acesta din urmă însă a trebuit să renunţe la poziţia sa de putere la scurt timp după ce s-a produs „schimbarea“.
Instalat în fotoliul de la Cotroceni, pe valul unei simpatii enorme, fostul lider al CDR sfârşeşte politic, după patru ani, învins de „foştii securişti“. Îmbătat cu iluzia că deţine „cheia“ puterii autentice – inclusiv acea putere pe care credea că i-o dau mapele zilnice, tot mai voluminoase, pe care le primea şeful statului de la serviciile secrete –, Emil Constantinescu nu înţelege decât târziu, prea târziu că a fost „împachetat“ de servicii. În ultima parte a mandatului său se naşte, aparent bizar, o mineriadă (ultima!), ia amploare un scandal în care, artificial, după cum se vede astăzi, e implicat inclusiv fiul preşedintelui cederist şi, în cele din urmă se aude declaraţia lui Emil Constantinescu: „am fost învins de fosta clasă a activiştilor politici şi de către vechii securişti grupaţi în România Mare şi apoi în structurile PDSR“. Cu un adaos amar, formulat de acelaşi personaj care învaţă, tardiv pentru politicianul care ar fi putut să fie, o lecţie despre natura reală a puterii: „astăzi ei m-au bătut şi m-au învins într-un fel, pentru că pot să răspândească orice porcărie pe care pot să o facă credibilă“. Urmarea, de asemenea arhicunoscută: Ion Iliescu din nou preşedinte (pentru a treia oară în postcomunism), revenirea în forţă a „elitelor de pradă“, forjarea „capitalismului de cumetrie“, next level în privinţa României ca ţară în care înfloreşte „marea corupţie, dar fără corupţi“.
În 2004, cu puţin timp înainte de consumarea la urne a confruntării dintre Traian Băsescu şi Adrian Năstase, vorbeşte „Eminescu“ – nu „omul deplin al culturii române“, ci „omul deplin al serviciilor secrete“. Apar, să ne amintim, câteva stenograme de la şedinţele de guvern care explodează direct în faţa premierului de atunci, un premier care îşi proiectase un deceniu de domnie prezidenţială. La nici două luni de la apariţia acelor ample dialoguri, care nu mai lăsau loc de iluzii în ce priveşte natura regimului politic pe care şi-l dorea Adrian Năstase, Traian Băsescu e ales preşedinte al României. Stenogramele semnate ironic şi enigmatic de „Eminescu“ sunt la vedere. Tot atunci, e de luat în calcul, însă cu multe rezerve, şi jocul pe care l-a făcut Ioan Talpeş lângă un Ion Iliescu care nu a digerat prea bine apucăturile dictatoriale ale premierului Năstase.
Aşadar, în an electoral prezidenţial, „serviciile“ vorbesc – uneori răspicat şi la vedere, alteori, discret, insinuant, pozând în „surse“.
Ca regulă până acum, s-ar părea că „serviciile“ nu doresc ca acelaşi personaj politic să ocupe funcţia supremă în stat pentru două mandate consecutive. Această observaţie la îndemână pare să fie, de altfel, un argument puternic - dacă nu cumva chiar cel mai puternic - în arsenalul celor care, după izbucnirea dublului scandal în care e implicat cuplul Mircea Băsescu-Traian Băsescu, s-au grăbit să afirme categoric că „serviciile l-au trădat pe actualul şef al statului“, că au schimbat direcţia, că au întors armele, că anunţă, în felul lor, schimbarea.
Până la proba contrarie – o probă care trebuie să aibă o valoare argumentativă mult mai mare decât petardele de presă lansate de un personaj iremediabil compromis cum e Sorin Roşca Stănescu! –, judecata categorică formulată în legătură cu sensul de profunzime al scandalului politico-mediatic care a dominat zile bune agenda publică nu e mai mult decât expresia acută a unor dorinţe. Ea nu exprimă un fapt pe care putem să îl consemnăm dincolo de multele dubii legitime în situaţii de acest gen şi nu e aşa din mai multe motive.
Întâi, ecoul mediatic al scandalului în urma căruia „serviciile“ l-ar fi trădat pe Traian Băsescu e departe de a ţine de registrul unanimităţii. Apoi, întrucât, de regulă, serviciile joacă mereu la două capete, e prematur să tragem o asemenea concluzie după numai câteva „petarde“. În al treilea rând, în România nu e un singur serviciu secret, nu sunt doar două; sunt mult mai multe. Dacă unul trădează, asta nu exclude ca restul să fie loiale. În al patrulea rând, încă nu avem mutarea preşedintelui Băsescu; maniera în care va fi formulată aceasta va fi, fără dubiu, semnificativă şi în direcţia ecuaţiei cu mai multe necunoscute în care sunt prinse „serviciile“.
Prin urmare: e an electoral pentru prezidenţiale, serviciile joacă, dar e, momentan, mult prea devreme să formulăm concluzii. De regulă, e bine să nu ne grăbim să punem întâi concluziile şi apoi să facem eforturi mari de a găsi premisele care să le susţină. La fel, e util şi e igienic din punct de vedere mental să nu confundăm dorinţele cu realitatea. //
