Patru politicieni pentru care ar fi putut fi altfel

Rateul de proporţii care stă în dreptul lui Cătălin Predoiu la cea mai recentă com­pe­tiţie politică majoră poate oferi un foarte bun prilej de reflecţie cu privire la ce în­seamnă adecvare în po­li­ti­că. Exemplul d-lui Predoiu nu este singular. Voi invoca în sensul unei asemenea po­sibile discuţii, imediat mai jos, doar patru nume – în­că trei pe lângă cel al lui Că­tălin Predoiu; ele sunt, de fapt, mult mai multe, şi pe „dreapta“, şi pe „stânga“.

Poate că nu vă mai amin­tiţi, dar Mircea Geoană a candidat şi la Pri­măria Generală a Capitalei. În 2004, con­tra unui Traian Băsescu, aflat pe un val evident de simpatie şi în cea mai bună for­mă posibilă de kombat. Pe atunci, ale­ge­ri­le pentru primării se putea duce – în sen­sul că legea permitea aşa ceva – şi în două tururi. Mircea Geoană a fost înfrânt din pri­mul tur – după o serie de gafe (de ima­gine – gen Geoană cu cască de cons­truc­tor, într-un utilaj de profil; de pregătire adec­vată – cred că se mai găseşte pe net bâl­ba acestuia legată de platforma Mă­gu­re­le şi de sectorul în care s-ar afla aceas­ta...). Pes­te cinci ani de la acel moment, Mircea Geoană a dus cu sine frica de a fi umilit şi complexele de rigoare şi a mai pier­dut încă o dată în faţa aceluiaşi opo­nent, într-o confruntare despre care s-a spus, între altele, că putea să fie pierdută doar de că­tre un singur om: Mircea Geoa­nă.

În 2008, tot la Primăria Capitalei, can­di­datul care a ieşit pe poziţia a treia a fost (pe atunci) social-democratul Cristian Dia­conescu. Cursa a fost câştigată de un So­rin Oprescu – care a repetat, în bună mă­sură, reţetea de campanie a celui care, cu patru ani înainte, îl în­vin­sese pe Geoană. A fost pen­tru prima – şi singura dată până acum – când can­di­datul (oficial) al social-de­mocraţilor nu s-a clasat fie pe locul I, fie pe locul al II-lea. După acest moment, cariera politică a domnului Diaconescu a mers în zig-zag, de la stânga la dreap­ta. Iar în ultimii doi, din irelevant în ire­levant – punctul culminant în această pri­vinţă fiind atins, poate, de povestea bizară a candidaturii sale la preşedinţia României din partea PMP, cu acea schimbare-fulger cu Elena Udrea, în 2014.

În perspectiva lui 2014, prin 2011 şi 2012, Teodor Baconschi a fost unul dintre pre­zi­denţiabilii PDL; cam mulţi prezidenţiabili atunci, în paranteză fie spus. Neacceptat de majoritatea partidului în această ca­li­tate – de eventual candidat la Preşedinţia Ro­mâniei -, domnul Baconschi a ratat, la mustaţă, un loc de europarlamentar pe listele PMP, apoi a renunţat la a face, ca membru al vreunui partid, politică.

Cu puţine săptămâni în urmă, după foarte neinspirata alegere de a fi al patrulea candidat la Primăria Capitalei din partea PNL, Cătălin Predoiu a suferit o înfrângere drastică în alegerile considerate „perla co­roanei“ localelor; a ieşit pe locul al treilea şi, ulterior, a determinat-o pe Alina Gor­ghiu să anunţe că, în urma acestui re­zul­tat, domnul Predoiu are şanse minime spre nule să mai fie eventuala propunere de premier a PNL în perspectivă imediată.

Toţi cei patru invocaţi mai sus au ratat în direcţiile indicate – fiecare cu reţetă pro­prie, fiecare în mod evident sau chiar ră­sunător. Trei dintre ei, la Primăria Ca­pi­ta­lei, trei dintre ei – în raport cu funcţia su­premă în stat. Pe de altă parte, dincolo de orice simpatii ori antipatii, este un fapt: Mir­cea Geoană este un bun diplomat; Teo­dor Baconschi este un bun diplomat, aşa cum şi Cristian Diaconescu este!; în fine, Cătălin Predoiu – un performant ministru de Justiţie, cu profil tehnocrat. Rateurile fiecăruia dintre cei patru au avut loc în alt câmp decât în acela în care au avut re­zultate notabile.

Poate că nu este aşa de evident, dar, ade­sea, în politică, a vrea mai mult, a vrea prea mult poate însemna, by the end of the day, a avea mult prea puţin. Cele pa­tru cazuri ilustrează, cred, o atare situaţie. Păcat! Fiindcă, încă o dată, fiecare dintre cei patru este, pe culoarul său de com­pe­tenţă, un om cu adevărat valoros.