De același autor
În decursul a cinci zile, preşedintele în exerciţiu al României a avut patru ieşiri retorice de mare amploare, programate în locuri publice de maximă expunere. Marţi, 15 septembrie, Traian Băsescu a ţinut un fel de discurs despre starea naţiunii în faţa parlamentului. Miercuri seara, chiar înaintea începerii unui meci de fotbal din Champions League, în care debuta o echipă românească, preşedintele României a fost protagonistul unui interviu, mai scurt decât de obicei, la televiziunea publică. Joi a întregit „pachetul“ de ieşiri tradiţionale de după un discurs în parlament – a fost la radioul public. În fine, duminică, Traian Băsescu şi-a dublat prezenţa la Radio România Actualităţi, oferind încă un interviu mai puţin obişnuit.
Ieşirile publice de acest gen ale lui Traian Băsescu au provocat reacţii care pot fi de mult inseriate: după ce vorbeşte în parlament, observaţiile cele mai la îndemână care se fac – observaţii, în fond, superficiale, care denotă inclusiv o lene de a gândi şi un înfiorător deficit de atenţie! – sunt ceva de genul: discursul propus de Traian Băsescu e lung şi, în genere, plictisitor. À propos de istoria recentă a discursurilor prezidenţiale ţinute în faţa Legislativului şi à propos de receptarea directă şi plictisită a acestor momente retorice, există în timpul mandatului actualului şef al statului şi trei excepţii notabile: 18 decembrie 2006 - prezentarea Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România; 14 februarie 2007 – mesaj despre tema reformării clasei politice şi, totodată, consultarea parlamentului cu privire la introducerea votului uninominal (a fost un discurs „citit“ copios ca o sfidare teribilă a unui „dictator“ la adresa unui cuib de măicuţe - Parlamentul României); 30 mai 2007 – discurs pe tema consolidării sistemului democratic din România (e discursul de după suspendare!).
Ca regulă însă, ieşirile mult mai aşteptate ale preşedintelui şi, implicit, mai comentate sunt cele care urmează imediat descinderii în parlament. În interviurile de la TVR & RRA, Traian Băsescu însuşi e mai „slobod la gură“, iar afirmaţiile, interogaţiile şi mirările sale se rostogolesc mai mult în spaţiul public.
Ultima „serie“ prezidenţială respectă câteva dintre regulile de receptare deja clasice (mai ales pe acelea care ţin de enunţarea unor observaţii evidente), dar se şi sustrage altor reguli de lectură a acestor momente. Cel mai lung discurs pe care l-a ţinut Traian Băsescu în parlament vreodată (aproximativ 100 de minute), precum şi interviurile de la televiziune şi radio nu au mai fost devorate cum se întâmplă îndeobşte. Făcând o medie, se poate observa că ultimul „pachet“ retoric prezidenţial e, probabil, cel mai puţin comentat în spaţiul public. În plus, de data aceasta, „şacalii“ presei au „muşcat“ minimalist, când nu au lipsit de-a dreptul din spaţiul de (pseudo)dezbatere publică. Există, în legătură directă cu acest neobişnuit moment, cel puţin două explicaţii care se întrepătrund: a) jurnalismul istericîjurnalismul de ficţiune pe care l-au practicat în ultima vreme voluptuos mass-media din România a provocat o criză de amploare „celei de-a patra puteri în stat“, şi anume, o profundă criză de identitate pe care mass-media tocmai o traversează şi b) Traian Băsescu pare să fie personajul politic capabil să pună între paranteze o idee care are o valoare axiomatică (anume – că nu e bine să te pui rău cu presa, fiindcă, în cele din urmă, presa te va distruge!).
Formal, ieşirile publice recente ale şefului statului propun şi pun în discuţie un bilanţ al mandatului (mai ales discursul din parlament – construit, în proporţie de aproape două treimi, în jurul acestei idei), dar şi un proiect de urmat şi de urmărit.
Bilanţul de mandat (a se vedea cele 12 puncte de la începutul discursului! – http://www.presidency.ro/) e greu atacabil în termenii în care a fost formulat de oamenii preşedintelui şi asumat de acesta din urmă. Se poate formula observaţia şi într-o anumită măsură argumenta că acest bilanţ e unul excesiv - Traian Băsescu a „greblat“ în discursul său şi în favoarea sa cam tot ce s-a putut „grebla“! -, dar termenii în care au fost puse aceste performanţe sau măcar promisiuni ale unor viitoare momente pozitive sunt suficient de bine aleşi încât să nu existe percepţia categorică şi sufocantă a faptului că tot din ceea ce a fost de bine în ultimii cinci ani i se datorează actualului preşedinte al României.
Dincolo de enumerarea unor rezultate punctuale şi importante (de obţinerea cărora, încă o dată, nu e responsabil exclusiv T. Băsescu!), una dintre marile performanţe ale mandatului actualului preşedinte e aceea că viitorul imediat şi mediu al României e încă plin de promisiunea modernizării şi a occidentalizării. Altfel spus: că încă se joacă!; că nu mai avem, în an electoral prezidenţial, un dezechilibru dramatic între diversele forţe politice! Cu alte cuvinte: că există o eficienţă reală (chiar dacă nu imediat reperabilă) a scandalului în ţări care – România e, fără discuţie, una dintre ele – au nevoie de scandal!
Din această perspectivă, ceea ce a expus în parlament Traian Băsescu (explicând, prin interpuşi, nu neapărat în totalitate adevărat, dar ingenios – că ţine un discurs pentru istoria României, deci inclusiv pentru Monitorul Oficial, unul în răspăr cu cel ţinut în mass-media toxice de hermeneuţii plătiţi mai ales să îi răstălmăcească vorbele şi faptele!) e, în mod fundamental, un bilanţ de scandal. Un scandal care, în crescendo, „a scos la suprafaţă sistemul ticăloşit“.
Pe de altă parte, spre finalul discursului din parlament, de marţea trecută, dar şi, intermitent însă insistent, în cadrul celorlalte ieşiri publice de dată recentă ale lui Traian Băsescu, se întrevăd câteva dintre punctele de discurs ale candidatului la prezidenţiale, care, din alint, dar mai ales din calcul strategic rece, şi-a tot amânat anunţarea intrării în competiţia la sfârşitul căreia se dobândeşte „cel mai mare privilegiu pe care îl poate avea un om într-o viaţă – să fie preşedintele ţării sale“. A se vedea neapărat, în acest sens, cele 22 de „priorităţi“ enumerate la sfârşitul cuvântării din parlament (se găsesc pe acelaşi site la care am făcut mai sus trimitere!). Reforma constituţională, modernizarea statului, codurile din justiţie, modificarea rolului CSM şi multe altele (inclusiv tranşarea în justiţie a chestiunii adevărului despre funestele mineriade patronate interesat de Ion Iliescu!) – toate acestea au valoare electorală. Ele sunt, deopotrivă, şi promisiuni de scandal. Scandalul înseamnă zgomot, ruptură, confruntare. În primăvara lui 2007, a fost o confruntare, aminteşte însuşi Traian Băsescu, care a atins apogeul. „Probabil, va mai fi şi un apogeu la sfârşitul mandatului“, anticipează, în discursul din parlament, şeful statului. //
