De același autor
La mijlocul lunii octombrie a avut loc, de-a lungul a trei zile, la Sighet și la Cluj-Napoca, o amplă și foarte consistentă conferință sub titulatura „Rezistența prin cultură, ieri și azi”. Conferința, ale cărei lucrări s-au desfășurat la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet (primele trei sesiuni, întinse pe durata a două zile) și la Facultatea de Litere de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (a patra sesiune), a fost organizată de Fundația Academia Civică – Memorialul Sighet, Institutul Polonez din București și Fundația Hanns Seidel în parteneriat cu Facultatea de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai. În cele ce urmează, voi spicui câteva idei (dintre foarte multele) care au fost puse pe masa de discuție la Sighet și la Cluj-Napoca, exprimându-mi speranța că adunarea într-un volum a tuturor luărilor de poziție prilejuite de aceste dezbateri ar fi un câștig net pentru spațiul public autohton.
În deschiderea lucrărilor conferinței, Ana Blandiana a rezumat, foarte inspirat pentru a cadra discuția, argumentația dintr-un eseu memorabil al domniei sale, „La ce bun poeții în vremuri de restriște?”. „Cuvântul «a rezista» are în limba română două sensuri: a supraviețui, a rămâne viu; a lupta, a opune rezistenţă. În percepţia comună, între cele două sensuri există un fel de ierarhie, cel de-al doilea sens aflându-se prin ingredientul de risc şi chiar de eroism pe care-l conţine mult deasupra primului, care se mulţumeşte să lucreze în adânc. În mod evident, cultura are mai mult de-a face cu supravieţuirea decât cu lupta, dar să nu uităm că nu este vorba despre supravieţuirea fizică a unei fiinţe sau a alteia, ci de supravieţuirea unei continuităţi colective, de salvarea definiţiei unui popor care în lipsa acesteia ar deveni o simplă populaţie. În acest sens, supravieţuirea prin cultură este o rezistenţă profundă, esențială”, a spus cofondatoarea Memorialului de la Sighet. Ana Blandiana a vorbit, de asemenea, despre condiția scriitorului în dictatură și în democrație: „Dar dacă suntem «condamnați la libertate», cum spunea Voltaire, atunci trebuie să-i învăţăm legile funcţionării şi regulamentele de utilizare. Căci, evident, dacă înainte de ’89 lipsea libertatea, acum lipseşte responsabilitatea şi înţelepciunea de a o folosi. Raţia de libertate s-a transformat în over-doză”. Și a adăugat: „Ar fi oare absurd, în aceste condiţii, să vorbim despre necesitatea unei noi rezistenţe prin cultură? O rezistenţă care să ne asigure supravieţuirea, repetându-ne nouă înşine cine am fost şi cine suntem, pentru a nu uita cine putem deveni. O rezistenţă pentru care nu ar fi nevoie, ca înainte, de curaj, ci doar de neindiferenţă”.
Vitalie Ciobanu, cunoscutul scriitor și lider de opinie din Republica Moldova, a făcut, la rândul său, o relatare personală despre condiția intelectualului și despre criza de identitate. Cunoscător rafinat al istoriei politice recente, dar și „beneficiar” direct al meandrelor acesteia (comunism, URSS, independența Moldovei, drumul atât de accidentat al Republicii Moldova într-o tranziție care pare că nu se mai sfârșește), V. Ciobanu a pledat cauza unei rezistențe culturale urgente „cu fața către Europa”. „Câtă cultură, atâta libertate! Criza de identitate a Basarabiei, am impresia, poate fi rezolvată doar prin accesul la cultură, prin conștientizarea a ceea ce suntem și prin renunțarea la diferite mituri prin intermediul cărora se recoltează voturi la diferite alegeri”, a spus scriitorul basarabean. El a adăugat că „a fi scriitor european presupune două lucruri de o intensitate diferită, și anume: să fii scriitor din Europa și să ai vocația Europei. (...) Nu poți fi scriitor european fără să aperi libertatea de expresie și demnitatea individului în fața revărsărilor gregare și a pulsiunilor autoritariste. Nu poți fi scriitor european fără să participi la dezbaterile de idei. Fără să‑ți exerciți, în orice împrejurare, spiritul critic. Fără să lupți cu propriile prejudecăți și fără să combați credințele, opiniile «pietrificate» ale conaționalilor tăi, pentru a nu-i lăsa să se «moleșească». (...) Ethosul intelectual și refuzul superficialității fac parte, pentru mine, din conformația «dură» a unui scriitor european”.
Comunicarea istoricului Cristian Vasile a avut și ea un orizont tematic generos și provocator – aceasta a survolat reperele peisajului scriitoricesc din România anilor 1980, cu două „borne” ideatice foarte importante, și anume, „disidența” și „rezistența prin cultură”. Cristan Vasile a insistat, în relatarea sa, și asupra faptului că „atunci când vorbim despre rezistența prin cultură sau despre disidență, trebuie să ne ocupăm și de reversul acestora, de opoziția la aceste forme, de conformismul din comunismul românesc”.
În cadrul dezbaterii care a avut loc în ultima zi a conferinței, la Cluj-Napoca, Ruxandra Cesereanu a pus în discuție, între altele, câteva nuanțări cu privire la formele de subversiune: „În ceea ce privește argumentul rezistenței prin cultură, într-o primă etapă este de subliniat că Uniunea Scriitorilor a constituit un bastion de opoziție în fața acestui neostalinism ceaușist. Față de alte țări comuniste, unde funcționa samizdatul și literatura de sertar, aș zice că pentru români conceptul de samizdat era înlocuit de acela de rezistență prin cultură. După 1989 și după prăbușirea regimului comunist, s-a vorbit, în anumite cazuri, nu neapărat despre rezistență prin cultură, cât despre supraviețuire prin cultură. Observația punctuală legată de supraviețuire, și nu rezistență, problematiza o anumită inadecvare a termenului de rezistență (prin cultură), dat fiind că termenul rezistență (în sensul său tare) era legat de referința la rezistența anticomunistă din munți, între 1944-1962. Acest fenomen-reper implica, pe lângă cei 400 de luptători de facto (risipiți în toți munții României), și mobilizarea a mii de țărani, care au susținut această rezistență în satele de la poalele munților. De aceea, formula rezistență prin cultură a fost înlocuită, uneori, de aceea mai legitimă și corectă a supraviețuirii prin cultură. Ambele formule vizau o formă de subversivitate”.
Libușe Valentona a făcut, și la Cluj-Napoca, și la Sighet, o pilduitoare incursiune în istoria rezistenței culturale din Cehoslovacia, comunicarea domniei sale punând un accent apăsat asupra fenomenului „samizdatului”: „În privința rezistenței, se poate spune că samizdatul nostru a fost comparabil cu cel din Uniunea Sovietică sau cu cel din Polonia. Statisticile menționează un număr între 40 și 50 de edituri de samizdat. S-au copiat atunci, la mașini de scris: proză, eseistică, publicistică, dramaturgie etc. La biblioteca din Praga, de exemplu, se găsesc peste 40.000 de volume din această categorie, directorul respectivei biblioteci fiind un fost deținut politic”. Și, tot legat de această tematică: „Dincolo de acest aspect statistic, a existat și o formă inedită de universități literare, numite «seminarii la domiciliu» sau «teatru la domiciliu». Mai exact, era vorba despre niște întâlniri cu caracter de rezistență la care participau mulți dintre cei dați afară pe motive de nesupunere sau chiar semnatari ai Chartei 77. Cu privire la rezistența în și prin viață, de notat rămâne cazul din 1969, exemplul studentului Jan Palach, care s-a sinucis în piața din Praga. La acestea se adaugă și proclamarea Cartei 77; aceste evenimente sunt celebrate în Cehia în fiecare an”.
Liviu Țârău a vorbit, de asemenea, și la Sighet, și la Cluj, despre rezistența prin cultură într-o cheie comparativă: „Dimensiunea rezistenței culturale românești nu este una foarte mare în comparație cu exemplele pe care le-am datat, însă ea este un fenomen real, care a continuat și după 1990, din cauza regimului (iliescist) care a urmat, chiar dacă s-a păstrat într-o formă mai blândă. (...) Rezistența a existat și ea trebuie să existe în continuare prin cultură”. Radu Vancu, la rândul său, a vorbit (și) despre „cultura protestului”, ca parte a formelor de rezistență culturală, în sens larg: „Este foarte ușor să ironizezi România și cultura aceasta a formulelor standard despre netemeinicia noastră, «mămăliga românească care nu explodează» ș.a.m.d. Sunt mult prea folosite și desigur că deseori cu dreptate. Însă uităm că este vorba și de istoria demnității noastre. Iar cultura protestului, în toate formele, rămâne, poate, capitolul central al acestei istorii a identității noastre naționale”.
Remigiusz Kasprzycki, invitatul polonez al acestei conferințe, a relatat mai multe episoade personale relevante pentru ceea ce a însemnat, în Polonia, fenomenul rezistenței culturale: „Implicarea samizdatului pentru noi, în Polonia sub comunism, s-a edificat ca o artă civică în cadrul națiunii, însă a mai existat și un sens foarte rebel. «Solidaritatea», atât pentru noi, cât și în ceea ce privește relația muncitori-intelectuali, a fost esențială. Cu toate acestea, actele de contestație au fost cele mai importante. De pildă, avea mai mare însemnătate să aruncăm cu obiecte într-o dubă a poliției secrete decât să întocmim un document scris sau o operă literară. Gestul acesta de revoltă, fie că era vorba de strigăte, fie de aruncatul cu pietre în Ambasada Uniunii Sovietice, scandând «Să plece sovieticii acasă!», a constituit spiritul contestatar al respectivei perioade. Aceste contre directe, pe care le relatez din proprie experiență, sunt cele care au rămas în memorie și cu siguranță trec prin filtrul adevărului ca acte de rezistență”.
Încă o dată: aceasta este numai o foarte scurtă relatare despre una dintre marile teme ale istoriei noastre recente. O temă care merită, cu asupra de măsură, să fie (mereu) adusă la zi și aprofundată.
P.S.: pentru realizarea acestui text s-au folosit înregistrările audio puse la dispoziție, cu generozitate, de echipa de la Memorialul Sighet și, de asemenea, un script amplu al dezbaterilor de la Cluj-Napoca publicat în revista „Steaua”. Autorul își exprimă întreaga sa gratitudine pentru acest foarte mare ajutor. //
O relatare de Cristian Pătrășconiu
