De același autor
Traian Băsescu a luat, de câteva luni, un partid cu o cotă de piaţă situată în marja de eroare şi l-a dus, deocamdată, la un scor – conform celor mai recente sondaje – de cel puţin 6%. Revenirile în politica de partid ale foştilor şefi de stat consemnează, astfel, un nou episod semnificativ şi, faţă de celelalte de până acum, deja distinct în mod clar.
România are, după 1989, cinci foşti preşedinţi. Trei cu cel puţin un mandat întreg – Ion Iliescu (trei mandate şi jumătate), Emil Constantinescu (un mandat) şi Traian Băsescu (două mandate, singurul dintre aceştia trei cu două mandate pline „legate“) şi alţi doi – Crin Antonescu şi Nicolae Văcăroiu – ajunşi în funcţia supremă pentru câte o lună fiecare, în urma unor tentative de lovituri de stat.
Cei trei foşti preşedinţi aleşi sunt diferiţi, între ei, în multe privinţe. Există însă şi câteva în care se aseamănă. Una dintre acestea ţine de felul în care şi-au consumat pulsiunile politic-partinice după ce nu au mai fost în funcţia supremă. Toţi trei – fiecare într-o formulă personală, cu scenarii de come-back distincte – au revenit, într-un fel sau altul, în politică după terminarea mandatelor. În două dintre cele trei cazuri, aparent, chiar împotriva voinţei lor.
În dreptul lui Ion Iliescu – el este, de altfel, singurul care a spus, din start, că –vai! – nu va ieşi din politică decât cu picioarele înainte - se poate consemna cea mai complexă formulă de joc politic de după încheierea unui mandat de şef de stat. De altfel, dintre cei trei, el este şi singurul care a revenit în fruntea ţării, după o pauză de un mandat. Prima reorientare politică s-a consumat după înfrângerea din 1996. Mizând pe decizia prietenoasă a apărătorilor Constituţiei din acele vremuri prin care i s-au pus între paranteze mandatele dintre 1990-1992, Iliescu mai avea dreptul la încă un mandat, după ce a pierdut în faţa lui Emil Constantinescu finala din 1996. Aşadar, prima dată după consumarea unui mandat prezidenţial, Ion Iliescu a revenit rapid, la vârful PSD, cu care a triumfat, în 2000, într-o manieră indiscutabilă, într-o finală demnă de arena Circului, când l-a surclasat pe Vadim Tudor. A doua oară însă, revenirea lui Ion Iliescu în politica de partid a avut cu totul alte coordonate. În 2005, după prezidenţialele de la finele lui 2004 la care Iliescu îşi dăduse girul pentru cuplul Năstase-Geoană (mai ţineţi minte celebrele afişe cu fostul preşedinte la mijloc între cei doi numiţi mai înainte!), a pierdut şefia PSD şi, de atunci, a fost, cel mult, preşedinte de onoare. O funcţie mai degrabă decorativă şi oarecum contradictorie pentru un om politic extrem de cinic, fără prea multă onoare.
Emil Constantinescu este primul dintre cei doi foşti preşedinţi care a revenit în viaţa de partid, deşi promisese, pe finalul agitatului său mandat de şef al statului, că nu o va mai face vreodată, că se va da la o parte pentru a face loc unui alt tip de politică. Poate că s-a uitat – într-un fel, această uitare ar fi explicabilă, fiindcă acest proiect politic, deşi demarat în baza unei intuiţii bune (racordarea la cel mai important curent politic doctrinar european, cel aşa-numit „popular“), nu a lăsat nicio dâră -, dar Emil Constantinescu a fost, pentru o vreme, liderul şi simbolul numărul 1 al Acţiunii Populare. După acest eşec net, autointitulatul „lider regional“ nu a mai încercat niciun come-back partinic, alegând să graviteze, pesemne că nu doar simbolic, între structurile de putere dominate de Dan Voiculescu şi Victor Ponta (în 2014, la prezidenţiale, Emil Constantinescu a făcut campanie pentru Ponta, să ne amintim!).
Şi Traian Băsescu a declarat, în ultimul an de mandat, că exclude o revenire în fruntea unui partid, după ce a câştigat în serie din 2000 încoace toate bătăliile politice majore la care a participat (de două ori Primăria Generală a Capitalei, de două ori Preşedinţia României). E util să ne amintim: a spus ceva de genul că politica de partid ar fi prea puţin pentru un fost şef de stat, că ar vrea să rămână în umbră, să îi lase pe tineri în faţă, să îşi facă o şcoală politică unde să îi înveţe pe doritori cum se face cu adevărat politica. Totuşi, în toamna acestui an, la – probabil – cel mai scurt Congres al unui partid de la noi de după 1989, a fost ales preşedinte al Mişcării Populare. Şi, în mai puţin de două luni, aproape că a triplat cota de piaţă a acestui partid.
À propos de Mişcarea Populară şi de cota sa de pornire de la instalarea în fruntea sa, şi la modul formal, a lui Traian Băsescu: MP avea între 2-3% la acel moment. Cam tot atât avea şi Partidul Democrat atunci când, la câteva zeci de minute după ce îi spusese lui Petre Roman – „Petrică, eşti cel mai bun!“, Traian Băsescu a devenit preşedinte al democraţilor, în 2000. Ce a urmat după acest moment se ştie – inclusiv consolidarea imaginii de, probabil, cel mai performant politician de gherilă pentru Traian Băsescu.