Unde sunt toxinele politice de altădată?

După (de)căderea politică a lui Victor Ponta, pare că tradiţia unor politici toxice se confruntă cu o criză majoră. Altfel spus – pare că, privind oarecum detaşat, nu mai avem un superstar al relelor practici în materie de politică democratică.

Retragerea lui Victor Ponta (DNA ne va spune, probabil, repede dacă e linia a doua sau dacă e mai mult de atât, o linie moartă!) este, în termeni de imagine, mai degrabă un câştig pentru fostul premier. În ori­ce caz, „lectura“ publică / mediatică a acestei retrageri nu e una adecvată pentru adevărul despre guvernarea Ponta şi despre cel care a în­carnat, în cea mai mare mă­sură, această guvernare.

Adevărul despre domnul Pon­ta e că nu s-a retras demn – deşi aşa sună principala linie de mesaje pro-Ponta legate de momentul recent al depunerii demisiei - şi că mandatul său a fost unul mizerabil pentru ţara noastră. Adevărul despre acesta (premier ori deputat – acum nu mai contează, in­di­fe­rent cât îi plăcea fostului lider al PSD să se joa­ce, psihanalizabil, cu rolurile) este că a fost un lider politic profund nedemn, min­ci­nos în chip patologic şi eminamente toxic pen­tru România. Acesta este adevărul despre el – unul al faptelor, nu al punctajelor „sol­daţilor“ de PR rămăşi încă în tranşee.

Victor Ponta a plecat din fruntea guvernului (după ce, nu cu foarte mult înainte, re­nun­ţase şi la şefia PSD) şi pentru că, într-o mă­su­ră semnificativă, devenise etalonul suprem în materie de ceea ce aş numi, fără vreo teamă că exagerez, toxină politică de categorie grea. Faptul acesta, evident de câţi­va ani pentru oamenii de bun-simţ din această ţară, a ajuns de nerefuzat inclusiv pen­tru aliaţii săi şi pentru co­legii de partid. Aşa încât, din­co­lo de şi chiar împotriva di­verselor operaţiuni de PR şi de cosmetizare a profilului po­litic al lui Victor Ponta, acesta a primit din plin şi deplin me­ritat o mare cantitate de dis­preţ public şi de refuz. Reformulat, se poate spune şi că Victor Ponta, un politician pro­fund nedemn, este ultima victimă de ca­te­go­rie grea a unor pulsiuni publice a căror di­rec­ţie este demonizarea şi pedepsirea unui po­li­tician.

Cu privire la speciile procesului de demonizare a politicienilor, este necesar să avem în ve­de­re unele nuanţe. Una, cred, e obligatorie. Sub­înţelegând ideea – de o evidenţă copleşitoare – că niciun politician nu este un ins venit de la şcoala de maici, este de făcut diferenţa în­tre demonizare dirijată şi demonizarea me­ri­tată. Există ceva comun, ca un fel de test-grilă care departajează între cele două ca­te­gorii. În primul caz, victimele procesului de în­cărcare cu dispreţ sunt acei politicieni care în­cearcă să rupă cu regulile toxice ale sis­te­mu­lui, care se fac purtătorii unei agende corecte, prooccidentale, euroatlantice pentru România. În al doilea caz, îi avem pe cei care, dim­po­tri­vă, în raport cu reperele obligatorii ale de­mo­craţiei liberale, fac joc dublu sau, de-a drep­tul, un joc toxic. Aceştia din urmă sunt un fel de huligani ai democraţiei, de derbedei de vârf ai sistemului politic, un fel de protectori ai borfaşilor politici. Repet – reperul care de­partajează între cele două categorii îl re­pre­zintă faptele autentic democratice pe care le fac (unii) sau pe care nu le fac sau chiar le sa­botează (alţii).

În ciuda eforturilor sale de a mima că este un lider politic vertical, Victor Ponta face parte, din­colo de orice dubiu, din cea de-a doua ca­tegorie. Portdrapel al „revoluţiei borfaşilor“, etalon suprem pentru impostura recentă, hoţ (de texte!) dovedit, agent la vârf al unor ope­raţiuni de scoatere a României de pe un tra­seu al unei normalităţi minimale, el este cea mai recentă victimă în această direcţie în ca­re există antecesori iluştri. Doar câteva re­pe­re, pentru a vedea mai clar descendenţa: Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Năstase, Dan Voiculescu. Şi mulţi alţii, desigur – dar aceste patru nume sunt de top.

Ei bine, Victor Ponta este cea mai recentă victimă de acest soi şi, după (de)căderea lui politică, pare că această tradiţie a unor po­li­tici toxice se confruntă cu o criză majoră. Al­t­fel spus – pare că, privind oarecum detaşat, nu mai avem un superstar al relelor practici în materie de politică democratică. Avem în continuare mari probleme în câmpul politic – care iradiază în întreaga societate –, dar se pare că nu mai avem pe cineva care, la vârf, să încarneze acest rău. S-ar părea că, fără nostalgie, dar cu oarecare mirare, ne putem întreba: unde sunt supertoxinele politice de altădată?

Nu cred că este cazul să dăm pe dinafară de en­tuziasm. DNA şi nici strada nu pot face toata treaba, în locul politicienilor. Apoi, după ce a murit Ceauşescu, s-a spus, pe bună drep­ta­te, că a murit un mare dictator şi că s-au născ­ut zeci de dictatori locali. Prin urmare, este în continuare vitală vigilenţa maximă. Şi atenţie şi la micile toxine! Nici nu ne dăm sea­ma cât de repede, încurajate sau fie şi doar neglijate, devin mari! În fond, să nu uităm că şi Ponta era, cândva, „micul Titulescu“. E ade­vărat: până când să devină ceea ce este as­tăzi – aproape Nimicul Victor Ponta!