De același autor
O campanie electorala pentru conducerea unui partid, spectaculoasa si spectaculara totodata si dusa cu atata aplomb in mass-media, pare sa trimita la un altfel de „razboi al sfarsitului lumii“. Totul se intampla de parca PNL – desi in opozitie – ar fi oarecum arbitrul puterii. Or, cu o „majoritate parlamentara transparenta“ de 70%, o asemenea evolutie indica o criza iminenta. In fond, se pare ca, odata cu alegerile interne si congresul PNL, se joaca si viitorul guvernarii, dar si al regimului politic romanesc. Cam mult pentru un partid care – odata trecut in opozitie – nu si-a gasit locul nici ideologic, nici politic. Iar in cazul apropiatului congres al PNL, lipsa de apetit ideologic este simptomatica. Si in PNL, precum in celelalte partide, se face simtita aceeasi tendinta a personalizarii excesive a partidului. Cata vreme Calin Popescu Tariceanu este criticat pentru deciziile sale personale, mai ales privind persoanele, iar nu pentru optiunile sale ideologice, congresul PNL pare mai degraba o confruntare intre doua viziuni privind organizatia de partid, iar nu a ideologiei. De parca liberalismul s-ar afla intr-un moment fast, iar controversele privind sensul liberalismului astazi nu ar exista! De parca Obama nu ar fi si el tot liberal? Sa fie oare rezultatul marketingului politic sau al incapacitatii de reactie ideologica, chiar si la o criza economica precum cea actuala?
Pentru Traian Basescu evolutia situatiei din PNL ramane preocupanta, iar presedintelui Romaniei nu ii poate fi indiferent cine va castiga presedintia liberalilor. Pentru Basescu o colaborare cu un PNL condus de Tariceanu este aproape imposibila. De aceea, inlaturarea rituala a lui Tariceanu ar putea deschide calea spre o colaborare, dar dupa alegerile prezidentiale, cand un Basescu reales ar putea pune orice conditii. Cam la fel a fost si cu PSD, care a trebuit sa accepte sacrificarea simbolica a catorva lideri ai sai, printre care chiar si a fondatorului lui, Ion Iliescu. Dar rasplata a venit: PSD este la guvernare, chiar daca nu se stie cat timp.
Or, cum Tariceanu nu isi poate permite – cel putin pentru moment – o apropiere de PSD, ramane izolat atat in interiorul partidului, cat si in relatiile cu tertii. Spatiul sau de manevra a fost limitat cu metoda. Tariceanu nu poate face pasi nici catre PD-L, nici catre PSD. Daca totusi va castiga Tariceanu, PNL va mai avea de suportat inca cateva luni, poate un an, de atacuri concentrate si concertate. Ceea ce este greu de suportat pentru un partid dezideologizat, „pragmatic“, rarefiat si mult prea dependent de resursele administrative.
Asa ca ceea ce il recomanda pentru inca un mandat de presedinte PNL pe Tariceanu este si ceea ce il defavorizeaza: experienta si puterea acumulate in cei patru ani de guvernare. Cata vreme era prim-ministru, puterea sa nu era contestata decat de cativa, dar acum, cand a coborat in arena, cei nemultumiti se pot exprima liber. Iar Tariceanu trebuie sa faca proba modestiei si a capacitatii de negociere, rol ce nu il prinde tocmai bine.
Crin Antonescu este candidatul ideal al fractiunilor din PNL. Lipsit de un grup propriu consistent, dependent de sprijinul lui Ludovic Orban si al liderilor regionali, Antonescu apare ca o solutie de federare a organizatiilor judetene si regionale pe timp de restriste. Bun vorbitor, reprezentant constant al opozitiei de partid, antibasescian de data veche, insa istoric, cel putin, bine relationat cu transfugii peledisti, Crin Antonescu pare candidatul cel mai potrivit pentru a genera consensul de partid. Dar consensul in jurul a ce? Consensul ideologic? Ori cel privind participarea la guvernare?
Mult mai clar definit ca prezidentiabil in comparatie cu Calin Popescu Tariceanu, Crin Antonescu se prezinta ca vector de imagine intr-o campanie prin care PNL va incerca sa isi schimbe imaginea. Daca va castiga alegerile interne, Crin Antonescu va incepe imediat campania pentru alegerile prezidentiale. Dar cat de mult poate multiplica un candidat la prezidentiale scorul partidului sau? Daca PNL, care traverseaza acum desertul, se afla la maximum 15% din preferintele electoratului, dar nici in momentele bune nu a depasit 19–20%, cat ar putea sa obtina candidatul sau la prezidentiale pentru a se califica in turul al doilea? De cate ori ar trebui sa depaseasca acesta scorul partidului pentru a deveni presedinte? Si, mai ales, va putea atrage electoratul celorlalte partide?
Oricum, cata vreme partidele au ramas principalele masinarii electorale, iar comportamentul electoratului romanesc nu a cunoscut vreo schimbare, este greu de crezut ca cineva va putea face campanie dincolo de resursele si capacitatea propriei organizatii. Iar la acest capitol PNL a dovedit deja de doua ori in 2008, cand inca era la guvernare, ca este doar al treilea partid.
A consemnat Razvan Braileanu
