Presedintele interzis

Preferinta pentru amplificarea conflictului institutional, iar nu pentru rezolvarea lui in cadrul parlamentarismului, afisata de toti actorii politici, indica nu doar limitele sistemului politic actual, ci si nevoia unei reforme urgente.

Din seara zilei de 20 aprilie 2007 Traian Basescu a redevenit un politician obis­nuit. Si nu pentru ca a fost invins de adversari, ci de sine insusi. Intoxicarea pri­vind interzicerea candidaturii sale la ale­gerile prezidentiale anticipate a reusit, facandu-l pe Basescu, presedintele-lup­ta­tor, sa devina un tactician de duzina. Da­ca pe termen scurt decizia sa de a reveni asupra demisiei poate parea rezonabila, chiar acceptabila, cum o dovedesc deja unele sondaje de opinie, in schimb pe termen mediu sau lung ea se va dovedi dezastruoasa, caci face proba inconsecventei sale si il asaza pe acelasi nivel cu cei pe care ii combatea. Dupa acest moment, lupta politica se relanseaza, iar finalul ramane deschis.

 Intuind profilul psihologic al pre­se­din­telui si inabilitatea consilierilor sai, adversarii lui Basescu au reusit sa realizeze una dintre cele mai mari intoxicari din istoria postdecembrista, ducand politica in­­tunecata pe culmile sale. Declaratii strecurate spre jurnalisti proprezidentiali sau articole, unele apartinand chiar unor re­pre­zentanti ai organizatiilor civice, au sugerat ca presedintele suspendat, odata ce isi va fi dat demisia, nu va mai putea can­dida la propria-i succesiune. Sa fi cre­zut oare acestia ca orice este posibil in Romania? Comparatia cu Lituania a fost cel mai bun alibi. Dar situatia presedintelui Ronaldas Paksas, pus sub acuzare in aprilie 2004, era cu totul alta. Pe de o parte,  Curtea Constitutionala lituaniana retinuse trei acuze impotriva presedintelui (violarea Constitutiei prin acordarea ilegala a cetateniei lituaniene lui Iuri Borisov, om de afaceri rus si finantator al lui Paksas, distribuirea de informatii secrete catre acelasi si interventia pentru atribui­rea preferentiala a unor contracte privind administrarea autostrazilor), ceea ce nu a fost cazul in Romania; pe de alta parte, presedintele roman nu a fost pus sub acu­­zare, procedura prevazuta de articolul 96 din Constitutie, ci a fost suspendat con­form articolului 95. In aceste conditii, a sustine ca un act politic, asa cum a fost prezentata suspendarea presedintelui chiar de Avizul consultativ al Curtii Con­sti­tutionale, poate genera un cadru juridic care sa aduca atingere unor drepturi si libertati cetatenesti dovedeste precaritatea spatiului public romanesc.

 Oricum, pana acum Paksas a fost sin­gurul presedinte european pus sub acuzare, iar la momentul actiunii, pe 6 aprilie 2004, Lituania nu era inca membra a  UE, ci urma sa devina trei saptamani mai tar­ziu. Finalul afacerii lituaniene ramane in­­­ca deschis, caci dupa interzicerea candidaturii in urma sentintei Curtii Constitutionale lituaniene, din 23 mai 2004, Paksas a fost judecat pentru distribuirea de infor­ma­tii clasificate, condamnat la prima instanta si achitat prin sentinta definitiva la Curtea Suprema, in decembrie 2005. Insa, ca urmare a deciziei din mai 2004, orice candidatura a sa la presedintia Lituaniei este pentru moment blocata legislativ.

 Ideea ca unui cetatean al Romaniei, oricare ar fi acesta, i s-ar fi putut interzice sa candideze la presedintie fara sa existe o sentinta judecatoreasca definitiva sau invocand  "desfasurarea instructiei pe­nale", prevazuta la articolul 53 din Constitutie, da seama despre arbitrariul care domneste in Romania. Nu punerea in aplicare, ci simpla colportare a zvonului este suficienta pentru a dovedi nu doar ca reforma justitiei nu s-a terminat, ci ca progrese, atatea cate au fost, s-au datorat conjuncturii, iar nu unei strategii bazate pe un larg consens politic.

Suspendarea presedintelui ales si in­­locuirea sa, chiar pentru un scurt mandat interimar, cu un fost nomenclaturist ma­runt de la Comitetul de Stat al Planificarii, precum Nicolae Vacaroiu, iar nu cu un lituanian care a trait o jumatate de secol in Statele Unite, ca Valdas Adamkus, supranumit la Vilnius si "Mister Occident", da seama despre diferenta dintre cele doua tari. De fapt, chiar si la o analiza su­perficiala, votul de suspendare nu a re­prezentat, cum au psalmodiat unii, nici vreo incununare a democratiei, nici aplicarea principiului separatiei puterilor in stat, ci a consemnat esecul politicii postcomuniste. Vocatia consensualista a par­la­mentului a fost estompata, iar viziunea majoritarista si conflictuala, pe care pana de curand o sustinea doar Traian Ba­ses­cu, a devenit un loc comun. Lasat la voia partidelor politice, parlamentul a devenit, dintr-o institutie a consensului, o victima a ambitiilor politice lipsite de orice suport doctrinar. Nici programele sau politicile publice, nici ideologiile sau valorile nu au jucat vreun rol in aceasta afacere. Ex­tre­mistii si socialistii isi zambeau complice in fata camerelor de luat vederi, intr-un fel de armonie doctrinara, iar udemeristii nu par sa aiba remuscari ca au votat sus­pendarea unui presedinte care provine dintr-un acelasi partid european, ca si ei, si ca s-au aflat pe aceeasi pozitie cu PRM. Preferinta pentru amplificarea conflictului institutional, iar nu pentru rezolvarea lui in cadrul parlamentarismului, afi­sata de toti actorii politici, indica nu doar limitele sistemului politic actual, ci si ne­voia unei reforme urgente.