Ungaria, căderea în fascism

„Concluziile prezentului raport sunt clare și irevocabile: Ungaria nu este o democrație.” Declarația a fost făcută la Strasbourg pe 15 septembrie de Gwendoline Delbos-Corfield, raportoarea Parlamentului European pentru Ungaria, cu ocazia adoptării Raportului de monitorizare a celor douăsprezece domenii considerate prioritare în 2018, când aceeași instituție cerea activarea articolului 7 din Tratatul de la Lisabona. Cum a reușit țara socialismului de tip gulaș și a tranziției negociate de la comunism la capitalism, considerată un reper al tranziției, să decadă în acest fel? Departe de a fi opera unui om, re-fascizarea Ungariei este rezultatul unui proces politic îndelungat. Cel care în România, la tabăra de vară Tusványos (Baile Tusnad), a lansat în iulie 2014 în spațiul politic mondial conceptul de iliberalism, căruia i-a dat conotații pozitive, pentru ca apoi în 2016, tot la Băile Tușnad, să profetizeze că „oaia rătăcită va deveni turmă”, și-a găsit publicul său, care are, în mare măsură, aceleași caracteristici sociologice precum publicul lui Miklós Horthy. Dacă Ungaria a devenit o „autocrație electorală” (o formulă aseptică pentru a defini o derivă fascistă), așa cum prevede raportul votat cu largă majoritate de Parlamentul European, această (re)cădere în fascism a fost susținută de o majoritate - variabilă – a maghiarilor. Oare de ce?

Deși a șocat o lume întreagă prin afirmațiile sale de anul acesta de la Tusványos (Băile Tusnad) privind refuzul „diversității rasiale”, forma politică a rasismului pe care o practică Orbán exprimă un fond cultural care a luat de cele mai multe ori forma discriminării bazate pe apartenența etnică sau „rasială” a celui incriminat: evreul pentru Horthy sau musulmanul și non-europeanul pentru epigonul său, Orbán. Pentru a se justifica și a ajunge la „popor”, rasismul recurge la prejudecăți înrădăcinate care depreciază persoana sau grupul vizat în funcție de aspectul fizic sau de caracteristici psihologice. Or, Orbán deja a folosit, în campania din 2016 împotriva lui George Soros, afișe în care miliardarul evreu născut în Ungaria era prezentat într-o postură care trimitea la propaganda nazistă din anii '30 ai secolului trecut. De fapt, rasismul de stat maghiar se înscrie într-o continuitate politică întinsă pe parcursul ultimului secol și nu este doar reflexul automat al frustrării istorice legate de pierderea unor teritorii, ci expresia unui blocaj cultural mai vechi, un efect pervers al romantismului politic și al spiritului naționalist al revoluției maghiare de la 1848.

Odată cu discursul de la Băile Tușnad din iulie 2022, atacul declanșat împotriva democrației liberale - început imediat după câștigarea alegerilor și formarea guvernului în 2010 - a ajuns la faza „luptei pentru civilizație”: „Este important să înțelegem că alte civilizații - chinezii, indienii, să spunem că lumea ortodoxă și chiar islamul - au suferit, de asemenea, un proces de modernizare. Și vedem că civilizațiile rivale au adoptat tehnologia occidentală și au învățat să controleze sistemul financiar occidental, dar nu au adoptat valorile occidentale - și nu au absolut nicio intenție să le adopte. Cu toate acestea, Occidentul vrea să-și răspândească propriile valori, ceeace pentru restul lumii ar fi umilitor. Acesta este un lucru pe care îl înțelegem, deoarece uneori ne simțim la fel. Îmi amintesc de un episod din viața ministrului nostru de externe, Péter Szijjártó, cu ceva timp în urmă, în jurul anului 2014, sub o administrație anterioară a SUA. Un oficial al guvernului american care se afla în vizită a împins întâmplător o foaie de hârtie în fațalui și a spus pur și simplu că Constituția maghiară ar trebui modificată în punctele pe care le conținea propunerea, după care prietenia va firestabilită” (pasajul este preluat din traducerea în engleză de pe situl Ambasadei Ungariei în România). Regăsim aici, ca și în cazul Rusiei putiniste, același refuz al „imperialismului” american în numele unei civilizații autentice fondate pe tradiție și identitate religioasă.

Or, recursul la argumentul civilizațional reflectă poziția unor state care, precum China, Rusia, India, Iran sau Turcia, se revendică de la o lume preliberală dominată încă de existența imperiilor. Imperii a căror menire civilizatorie trebuie restaurată. În acest sens, pentru Orbán Ungaria redevine, precum în epoca lui Horthy, o continuatoare a imperiului austro-ungar. De unde și politica sa balcanică deschis antieuropeană, dar și experimentul, pentru moment înghețat, al grupului de la Visegrád. Iar iliberalismul lui Viktor Orbán, oglindit atât de bine în pasajul citat mai sus, este în egală măsură o reacție împotriva ordinii capitaliste neoliberale, cât și expresia unei viziuni imperialiste.

În statele enumerate mai sus, recursul la „străvechea civilizație” este o consecință a naturii autoritare a regimului. Retorica „apărării civilizației” este, în fapt, un alibi pentru politici identitare bazate pe o combinație între putere autoritară rezultată dintr-un proces electoral iliberal (fals competitiv și lipsit de transparență), religie și cultură. Astfel civilizația devine o alternativă pentru ordinea mondială existentă. Iar războiul Rusiei împotriva Ucrainei probează că această ideologie civilizațională funcționează nu doar ca o „narațiune”, ci și ca un motor al acțiunii politice și militare. //