Mai este România un stat secular?

În jumătatea de veac petrecută printre semenii mei, de două ori mi-a fost dat să trăiesc momente de autentică solidaritate națională: mai întâi, cele câteva ore scurse între căderea lui Ceaușescu și șuieratul primelor gloanțe, pe înserat, în aceeași zi astrală, 22 decembrie 1989, în Piața Palatului, înainte de a începe psihoza „teroriștilor” și împărțirea nației în tabere („oamenii de bine” și „golanii”); apoi, nopțile din vara anului 1994, când, între victoria cu naționala Columbiei și dramatica înfrângere cu Suedia, românii mi-au părut a trece printr-o stare de reverie colectivă de inegalabilă frumusețe, fie că le plăcea fotbalul sau nu! În rest, împărțirea în tabere, competiția, confruntarea contrariilor au compus starea naturală a vieții comunitare a dragilor mei compatrioți, după cum cred că este și firesc, sănătos, într-o societate democratică și capitalistă. Ființe gânditoare și vorbitoare, oamenii pot intra cu greu în stări de solidaritate comunitară pe timpuri de pace, dacă nu sunt mânați în această direcție de o mână totalitară. Atunci doar unul vorbește, dictează și ceilalți ascultă paralizați, fie de admirație, fie de frică.

Așa încât, la o primă vedere, ceea ce se întâmplă din 24 noiembrie încoace nu ar fi ceva neobișnuit, ci doar o nouă vrajbă națională, cumva naturală, asemănătoare cu alte dușmănii colective care ne-au încercat în deceniile din urmă. De o parte, un diliu, ceaușist ca mentalitate, și cu reflexe de dictator putinist, de cealaltă parte, o tefelistă cu goluri în cunoștințe, acuzată a fi lidera mișcării LGBTQ+, adică a ideologiei de gen. În pofida anulării turului întâi al prezidențialelor, cei doi au rămas exponenți ai două curente politice aflate pe un câmp de luptă: Make Romania Great Again de pe TikTok versus progresiștii de Dâmbovița. Pe lângă ridicolul evident al acestor etichetări, simple figuri de stil fără substanță ideologică („suveraniștii” lui Georgescu reîncălzesc ciorba sleită a ceaușismului legionaroid, nu au nicio afinitate reală cu doctrina MAGA din America, iar la noi singurul partid progresist e SENS, nu USR), impresia mea este că ne aflăm într-o mare și extrem de primejdioasă eroare. Confundăm cauzele cu efectele. Insistăm fie pe aberațiile rostite de „Kremlin” Georgescu, pe complotul unor forțe oculte din servicii, armată, poliție, manevrate abil de Rusia, aspecte reale, dar, în opinia mea, secundare, fie pe corupția de necontestat a politicienilor români, pe ipocrizia marilor noastre partide sau pe imaginare pericole soroșiste.

 Naționalisme primitive și revanșarde există peste tot în jurul nostru, nu sunt cu nimic originale AUR și SOS (care totuși se disting prin caracterul grotesc, caricatural al liderilor, Simion și Șoșoacă). Jobbik în Ungaria, Narodowe Odrodzenie în Polonia sau Slovenská Národná Strana în Slovacia sunt doar câteva exemple cu performanțe electorale notabile și fixații ideologice similare: iredentiste (revendică teritorii aparținând altor state), nostalgice după „simplitatea” din anii comunismului, când copiii erau educați „cum trebuie” de părinții „familiei tradiționale” și dădeau examene serioase, de netrecut pentru adolescenții de astăzi, vremuri când exista respect pentru natură și semeni, moravuri cuviincioase etc.; promotoare ale unui excepționalism istoric național preluat din literatura, cinematografia și muzica anilor de final ai comunismului. Desigur, la noi, la români, acest ultim curent, realmente protocronist, a atins un paroxism greu de egalat în ultimii ani ai ceaușismului prin Cenaclul Flacăra, revista Săptămâna și tezele istorice clocite la Institutul de Studii Istorice și Social-Politice (afiliat CC al PCR). De aceea, cred eu, la AUR și SOS lozincile patriotarde sunt de un grotesc greu de tolerat, crează repulsie, nu indiferență. Sunt aceleași ca în anii ’80.

Explicațiile pentru cele 2,1 milioane de voturi din dreptul lui Georgescu și atmosfera de autodistrugere din zilele anterioare turului al doilea cred că trebuie căutate în altă parte. Au fost surprinse de Ramona Ursu (vezi articolele sale de pe pagina Media Quality), subscriu la observațiile sale, pe care însă nu le-a dezvoltat într-o teorie. Nu voi formula nici eu o teorie, poate altcineva, mai priceput decât mine, va avea forța și erudiția necesare pentru o disecție profundă a acestei chestiuni. Mă limitez la a enunța doar esența a ceea ce cred că ni se întâmplă: zămislit prin 2018, crescând precum Prâslea într-un an cât alții în șapte pe vremea recentei pandemii, curentul social-politic pentru transformarea României într-un stat național-ortodox pândește amenințător în proximitate. Legionarismul renăscut nu ar fi decât brațul înarmat al acestei mișcări ortodoxist-ceaușiste, un monstru ideologic de tip Frankenstein.

Chestiunea nu cred că trebuie tratată în glumă, ci cu maximă serioziotate și multă diplomație, ferm, dar cu necesară discreție. Cercurile ortodoxiste bine cunoscute din afara și din lăuntrul BOR trebuie să înțeleagă că de 200 de ani Statul este separat de Biserică și nu poate fi altfel. Că intervenția statului în chestiunile canonice sau de ritual, în cultul sfinților, spre exemplu, pe care statul ar îndrăzni într-o bună zi să-l declare politeism și să-l interzică, este realmente inacceptabilă și neconstituțională. Așezând aceeași măsură pe talerul balanței, implicarea fețelor bisericești în politică, toleranța față de intelectualii promotori ai acestui curent care își permit să vorbească în numele BOR și în acest fel, implicit, să apeleze la uriașul capital de credibilitate morală al Bisericii în propaganda contra statului laic și democratic, subminând apartenența la UE și NATO, este intolerabilă și neconstituțională. Că devierea acestui popor de la drumul său natural, spre integrarea în Europa civilizată, drum pe care a pășit cu mai bine de 200 de ani în urmă, întrerupt temporar de comunismul ateu venit de la Răsărit, reprezintă un act de antipatriotism infinit și care poate afecta profund misiunea pastorală și ecumenică a Bisericii. Cum? Prin înstrăinarea unei părți majoritare a mirenilor, atașată de credință și biserică, dar indiferentă sau chiar ostilă „învățăturilor” politice propagate de curentul ortodoxist-ceaușist, de dragul unei minorități fanatizate, o oaste ortodoxistă, dar care, surpriză, într-o bună zi ar putea deveni „pravoslavnică”, așa cum s-a mai întâmplat în istoria noastră modernă. Și nu spre beneficiul BOR, dimpotrivă. Mă refer la acele cercuri din interiorul Bisericii ortodoxe din Moldova care au căzut în păcatul separatismului politic sub influența nocivă a Rusiei imperiale și în interesul acesteia, înainte și după Unire.  

 Spre exemplu, ce pot înțelege cei care nu frecventează biserica duminică de duminică atunci când aud cântat cu diverse ocazii în prezența preoțimii sau chiar în lăcașuri de cult un fel de nou „imn național”, „Românie, mândru plai” (de altfel, frumoasă și emoționantă), în care apare versul „să nu calce sfânta glie vreun străin nebotezat”? Că evreii sau musulmanii nu pot dobândi cetățenia română? Sau mai degrabă că în recunoașterea calității de „bun român” ceea ce contează în cel mai înalt grad este fidelitatea față de „învățăturile” politice ortodoxiste? La urma urmei și Eminescu a spus „cine-o îndrăgi străinii, mânca-i-ar inima câinii”! Ce reprezintă aceste mesaje? Nu cumva izolarea culturală și spirituală față de Occident, acuzat de ateism, „globalism”, „soroșism” și „satanism”?

Să reamintim acestor ideologi că înalți ierarhi ai Bisericii ortodoxe a românilor au fost înainte-mergători în demersul de trei ori secular al apropierii de cultura occidentală? Că au susținut apartenența noastră la Europa apuseană, ca popor neolatin înconjurat de o „mare” slavă și aflat sub riscul deznaționalizării și asimilării? Au fost uitate aceste lucruri capitale pentru istoria noastră? Și pentru viitorul nostru ca nație! Deoarece ideologiile și modele se scurg, ard în trecerea inexorabilă a timpului, dar valorile milenare ale Europei iudeo-creștine rămân și mă gândesc că ar fi o idee firească, fecundă ca Biserica strămoșească să susțină moștenirea spirituală a Europei clasice, decât să îngăduie demonizarea sa artificială, acuzând-o pripit de toleranță față de noile egalitarisme incluzive postmoderne! Să mai reamintim că românismul este mult mai compatibil cu europenismul decât cu spațiul „pravoslavnic”? Sau că Eminescu a studiat la Viena și Berlin, nu la Moscova? Știu că această discuție nu este una confortabilă, mai ales pentru un om credincios și atașat de biserică, dar cred că reprezintă o necesitate stringentă, dacă nu vrem să ne cufundăm într-un război fratricid despre identitatea noastră națională și spirituală. Cine confundă acest potențial conflict existențial cu mai vechea dispută între europeniști și tradiționaliști, precum l-am auzit deunăzi pe reapărutul din neant Crin Antonescu, nu cred că realizează adevărata dimensiune a pericolului care ne pândește. 

Desigur că în toată această poveste pe cale de a căpăta conturul unui conflict absurd între diaspora și „urbanul mare” din țară, amenințat pe TikTok cu represalii violente și chiar cu ascuțișul topoarelor, nu putea dobândi dimensiunea „apocaliptică”, de autodistrugere națională și abandon al drumului european în direcția unui Răsărit care abia așteaptă să ne asuprească și să ne jecmănească din nou, fără complicitatea politicienilor și reținerea intelectualilor atunci când este vorba de Biserica națională. Cine dintre politicienii partidelor mainstream ar fi gata să se „pună rău” cu BOR abordând deschis toate aceste chestiuni despre care înclin să cred că știu lucruri îngrijorătoare? Prea puțini și nu dintre cei aflați în linia întâi a vieții politice. În atare condiții, nu avem altceva de făcut decât să așteptăm încordați confruntarea din turul al doilea dintre candidatul forțelor proeuropene și candidatul acestei noi ideologii ortodoxist-ceaușiste. Orice comparație cu finala dintre Ion Iliescu și Vadim Tudor mi se pare nerelevantă.