De același autor
Lia Roberts nu ar fi prima femeie care isi incearca sansele la presedintia romana: in 2000, Graziela Barla obtinea in cursa pentru Cotroceni, ca independenta, putin peste 60 de mii de voturi. Lia Roberts nu ar fi nici primul roman emigrat care se intoarce acasa pentru a-si testa ambitia politica, caci, inaintea sa, Ion Ratiu si Radu Campeanu au facut acest lucru: primul cu o performanta foarte modesta in 1990 (circa 617 mii de voturi, adica 4% din sufragiile exprimate), al doilea cu o "intrare" notabila (1,5 milioane voturi in 1990, adica 10,64%) si cu o "continuare" penibila in 1996, cand liderul liberal acumula doar 43 de mii de voturi. Roberts se distinge insa de cei amintiti aici: spre deosebire de G. Barla, ea pare a avea fonduri electorale insemnate, anuntand ca e dispusa sa cheltuiasca 15 milioane de dolari in campanie; apoi, spre deosebire de Campeanu si Ratiu, Roberts a facut cariera politica in locul de exil. Mai apropiata de Ratiu prin temperament - de pilda, prin disponibilitatea de a dialoga cu toti actorii politici -, Roberts se deosebeste de acesta pentru ca, in trecut, a preferat nu solutia organizarii emigratiei romane, ci angajarea in politica nationala, in speta, in cea americana, fiind o apropiata a familiei republicane a lui Bush.
La polul opus, Gigi Becali. Tipul uman nu e deloc nou in politica de la noi. Înaintea sa, Dumitru Sechelariu, Gheorghe Stefan sau Dumitru Dragomir au definit amestecul fotbalului cu politica in trei... variante doctrinare: cea social-democrata la Bacau (unde Sechelariu a ajuns... nume de stadion, dar si primar fara adversari pe masura), cea liberala la Piatra-Neamt (Gh. Stefan, cunoscut si sub numele de Pinalti, fiind chiar seful filialei judetene a PNL), cea peremista - la Liga Profesionista de Fotbal, dirijata de senatorul Dragomir. PSD, PNL, respectiv PRM au castigat in acest fel purtatori de cuvant cultivati intens de presa sportiva, dar si de cea generala. Berlusconizarea spatiului politic romanesc este de altfel mult mai ampla: la nivel local, orice lider politic viseaza sa aiba post de televiziune si echipa de fotbal sau, invers, orice patron de stadion dezvolta gustul pentru politica si media. Retelele din teritoriu se construiesc pe baza acestor ambiguitati, iar singurul lucru oarecum nou adus de Becali este "cumpararea" unui partid care obtinea in 2000 un scor foarte modest la alegerile generale (circa 19 mii de voturi). Gurile rele spun ca, departe de a-si dori un mandat, patronul Stelei ar viza doar acapararea impozantului sediu al Partidului Noua Generatie din strada Blanari.
In fine, Cozmin Gusa. La prima vedere, tanarul politician ilustreaza un comportament recurent: mobilitatea partizana. Alti politicieni au urmat acelasi traseu: dupa pierderea unei batalii in propriul partid, ei au trecut la adversarii de ieri. Singurul element de noutate este faptul ca intrarea lui Gusa in PD contrazice tendinta din ultimii doi ani, cand numerosi pedisti treceau la PSD. Trecerea la PD a fostului secretar general al PSD este, altfel, semnificativa pentru felul in care Traian Basescu intelege sa isi construiasca echipa: in saptamana in care Gusa devenea prietenul sau politic, Basescu se arata foarte linistit de perspectiva ca fondatorul Partidului Democrat, Petre Roman, sa abandoneze aceasta formatiune pentru a intemeia o alta. "Flexibilitatea" lui Basescu este foarte mare: in 3 ani, cel caruia ii declara "Esti cel mai bun, Petre!" ii devine indiferent, in vreme ce adversarul care il numea "maidanez" ii devine aliat.
Nu se poate evalua deocamdata efectul acestor intrari si repozitionari pe scena politica. Totul va depinde de formula electorala aleasa. Deocamdata, comisia care dezbate viitoarele reguli ale competitiei nu a stabilit decat datele alegerilor: 6 iunie pentru locale, 28 noiembrie pentru legislative si prezidentiale (acestea din urma cu un tur doi fixat pentru 12 decembrie). În genere insa, candidatii de tipul celor schitati aici au ramas in trecut marginali. Motivul principal tine de "mecanica" electorala. Astfel, in privinta alegerilor prezidentiale, desi numarul candidatilor a variat de la 6 in 1992 la 16 in 1996 si 12 in 2000, primii trei clasati au obtinut impreuna intotdeauna intre 75 si 90%, toti fiind liderii unor partide relevante, niciodata independenti; altfel spus, candidatii minori au confiscat intre 10 si 25% din sufragiile prezidentiale. În alegerile legislative, scorurile cumulate ale partidelor "mici", adica ale partidelor care nu au reusit sa treaca pragul electoral, au variat, la randul lor, intre 15 si 22%. Teoretic, trecerea la un scrutin majoritar pentru desemnarea deputatilor va spori semnificativ procentul de "voturi irosite" de partidele mici, in vreme ce cresterea numarului de semnaturi necesare inscrierii in cursa prezidentiala - s-a avansat deja cifra de 500 de mii - ar trebui sa duca la diminuarea ponderii candidatilor fara sustinere partizana.
