De același autor
Eșecul nu e unul oarecare. Indiferent dacă greva va continua sau nu, indiferent dacă „rotativa” va face ca-n locul lui Ciucă să vină la Guvern Ciolacu sau nu, în anale va rămâne că mult-pregătitul moment al schimbării controlate a premierului a fost împiedicat de răscoala sindicatelor din Educație.
Explicațiile acestui „accident” au fost acoperite de speculații. Unii au zis că totul ar fi o manevră a pesediștilor. Fie pentru că M. Ciolacu nu ar mai vrea să ocupe fotoliul de la Palatul Victoria, fie întrucât PSD ar fi pus la cale grevele ca să acopere succesul adoptării Legilor Educației, proiectul drag inimii lui Iohannis. Alții au avansat un scenariu diferit: întrucât peneliștii ar fi dorit să pună bețe-n roate pesediștilor chiar înainte ca aceștia să preia șefia Guvernului, ei nu au cedat cererilor formulate de sindicate. Cum cele două partide controlează opiniile difuzate de presă, e greu de știut cine ce a vrut, de fapt.
Rămâne faptul brut: „rotativa” n-a avut loc la momentul proiectat. Nu s-a desfășurat „sticlă”, cum îi place președintelui să spună. Criza aceasta a arătat că, atunci când sunt confruntate cu cereri din societate, partidele aflate la guvernare sunt incapabile să negocieze. Iar faptul că, pe 1 iunie, premierul Ciucă a impus o schimbare foarte modestă a nivelului salarizării, ce fusese refuzată de sindicate, vădește tocmai incapacitatea PSD și PNL de a duce la bun sfârșit un dialog social elementar. Decizia va rămâne probabil sub numele „vă dăm banii pe care nu-i vreți”.
Am putea spune că avem la Palatul Victoria un „cartel fără carte”. Nu doar pentru că interesul pentru Educație al Guvernului este modest. Nu numai pentru că ministra în funcție este în chip strident depășită de exigențele postului. Ci și fiindcă PSD și PNL nu au asimilat lecția de bază a cartelizării. Și anume aceea că, pentru a legitima înțelegerea lor politică, partidele sunt silite să răspundă cererilor fiecărui segment din societate. Într-adevăr, atunci când bați palma pentru o guvernare controlată, în care nu alegerile hotărăsc majoritatea, ci voința unor lideri de partid, te obligi să o menții acceptând orice revendicare a grupurilor de presiune. În caz contrar, erodezi pacea socială. Iar atunci când nu e liniște în stradă, cartelul moare. Mai devreme sau mai târziu, cu scandal sau fără, cu pagube pentru toți sau doar pentru unii. E însă sigur că nu rezistă.
Impasul actualului Guvern vădește și altceva. Se fac în curând 15 ani de la cea mai recentă alternanță guvernamentală. În 2008 a fost ultima dată când partidul care dădea premierul a trecut în opoziție după ce a organizat alegeri. În 2012, PSD și PNL au preluat guvernarea cu jumătate de an înaintea scrutinului parlamentar și au câștigat două treimi din mandate. Patru ani mai târziu, Dragnea a câștigat alegerile organizate de Guvernul Cioloș, pe care-l controla din umbră. În 2020, scrutinul organizat de cabinetul minoritar al lui Orban a menținut PNL la putere. Cartelizarea PNL-PSD din noiembrie 2021 a avut drept scop mărturisit confiscarea puterii, indiferent de ce vor hotărî alegătorii la urne în 2024. Poate îi spune cineva acest lucru și noii ambasadoare americane la București, care s-a arătat fericită că-n România avem stabilitate. Da, e o stabilitate fără democrație.
E vorba despre un regim care și-a propus să ignore, altfel spus, și voința socială a cetățenilor, și voința lor politică. Asta-l face diferit de regimurile maghiar și polonez, unde majorități monocolore câștigate la urne au fost folosite în chip autoritar. La noi este vorba despre tirania unui cartel. Patronat de un președinte tot mai desprins de realitate și transformat în turist pe bani publici și în recipiendar de ordine și decorații. Unul care recomanda sindicaliștilor din Educație să înceteze greva și să pună „muzică plăcută”... //
