De același autor
Am avut, până acum, patru președinți. Nu-l pun la socoteală pe Ceaușescu. Acela a fost un dictator, nu demnitarul cel mai înalt al unei republici autentice. În 2024, suntem chemați să alegem iarăși. Cum oare ar trebui să arate cel care-și va încheia mandatul când România va marca patru decenii de la Revoluție?
Mă întreb asta după ce am lucrat cu doi dintre președinții români. Pe ceilalți doi i-am votat măcar o dată în turul decisiv. Am întâlnit mulți alți demnitari de acest rang, cât am fost secretar de stat la Externe și deputat european. Schița de portret pe care o propun mai jos este bazată pe această experiență practică. Ea folosește, pe de altă parte, „fișa postului” ce rezultă din articolele constituționale consacrate celei mai înalte demnități din statul român. Am comparat, însă, acele dispoziții cu felul în care s-au achitat de îndatoriri cei patru președinți. Și am luat în seamă ce așteptări există acum în societate. A rezultat un portret de președinte cum n-am mai avut.
Președintele nu e un dulap
Sunt peste douăzeci de articole în Constituție care privesc funcția supremă. Primul dintre ele îl definește pe președinte ca reprezentant al statului. Asta înseamnă că el vorbește în numele României. E singurul care poate face așa ceva. Și pentru a nu spune neghiobii, e musai să știe multe despre țară.
Ca să reprezinți statul, trebuie să-ți cunoști bine patria. Nu doar din cărțile de istorie. E important, desigur, să-ți știi trecutul. Așa cum a fost, cu bune și cu rele.
Dar e la fel de important să pleci urechea la societatea de azi. Să afli cum trăiește un țăran sau studentul cazat într-un cămin. De ce pleacă din țară atâția și-atâția tineri ori mai puțin tineri. În ce condiții e închis cel care a încălcat legea. Ce aspirații are o IT-istă. În ce fel își croiește viața un mecanic de locomotivă. Din ce își plătește chiria o artistă independentă. Cum face medicul gardă în spital. Ce greutăți apasă pe umerii unei mame care-și crește singură copilul. Sau ai unui căpșunar întors acasă.
E, pe scurt, obligatoriu să fii în contact cu românii din toate categoriile și straturile sociale. Altfel, nu poți încarna în fața lor statul care trebuie să lucreze pentru fiecare în parte.
Dacă nu rămâne conectat la societate, președintele riscă să fie confundat cu un obiect ori să fie coborât în regnul vegetal. Celui actual unii – chiar dintre cei care l-au susținut – îi spun „dulap”, iar alții – „ficus”. Dincolo de brutalitatea judecăților de acest fel, e clar că decepția s-a lipit de funcția prezidențială. Nu putem continua așa. Calea de urmat nu-i ușoară. Dar există. Și pornește de la firul ierbii, din viața noastră comună.
Ceaușescu simula interesul pentru popor în vizite de lucru controlate. După el, președinții au participat mai degrabă la ceremonii decât la universul cotidian al concetățenilor lor. Au tăiat panglici în loc să asculte grijile ori așteptările cetățenilor și să le transforme în politici. E, în fine, momentul ca șeful statului să plece cu adevărat urechea la semenii săi. El nu-și poate juca rolul constituțional doar cu informațiile de la SRI. Sau cu bârfele din partide.
Șeful statului rămâne cetățean
Dacă ascultă societatea, nu înseamnă că omul de la Cotroceni devine un fel de lobbist. Și că face cadou câte o lege unei persoane sau unui grup cu care a intrat în contact. A reprezenta nu-i egal cu a pune o pilă. Dimpotrivă. Poți reprezenta bine statul doar dacă ești președinte pentru toți cetățenii. Și pentru cel virtuos, și pentru cel trimis în închisoare. Și pentru cel harnic, și pentru cel leneș. Și pentru tineri, și pentru bătrâni. Și pentru majoritatea ortodoxă, și pentru minoritățile religioase. Și pentru cine vorbește în casă română, și pentru cei a căror limbă maternă e maghiara sau germana. Și pentru cel sărac, și pentru cel chivernisit. Din ce afli de la oameni, de la firme, de la șefi de instituții sau lideri de opinie, ai datoria să faci sinteza. Cu un singur reper: interesul public.
De altfel, cine este ales președinte rămâne cetățean. Primul dintre toți, dar cetățean. Iar pentru a nu uita asta, ar fi bine să locuiască acolo unde locuia și înainte de a fi ales. Să circule cu metroul și cu avioane de linie. Să meargă la teatru și la cumpărături, ca orice muritor de rând. Îi reprezinți bine pe cetățeni din mijlocul lor, nu de undeva de deasupra tuturor capetelor.
Doar așa aperi în mod credibil valori politice esențiale. În primul rând, statul de drept, adică guvernarea legilor, nu a persoanelor. Apoi, democrația, adică regimul în care majoritatea hotărăște, dar în care statul protejează minoritățile, de orice fel ar fi ele. În fine, demnitatea persoanei, adică libertățile de a munci, de a călători, de a te asocia cu alții, de a studia, de a crede sau nu.
E musai să garanteze atributele esențiale ale statului
Președintele este – conform Constituției – garantul a trei atribute ale statului: independența, unitatea și integritatea teritorială.
Independența am câștigat-o acum un secol și jumătate. Ea e consfințită internațional și a fost mult consolidată de integrarea noastră europeană. În pofida a ceea ce afirmă suveraniștii, tratatele care ne leagă de celelalte state-membre ale UE sunt o ancoră solidă pentru independența României. Cine ar lovi în aceasta ar întâlni un zid: solidaritatea celorlalți 26 de europeni. Calitatea democrației este o resursă la fel de importantă pentru un stat independent. Dacă nu guvernează cu adevărat majoritatea, statul e fragil, adică ajunge să depindă de un altul sau de mila internațională. Domnia legii îi obligă pe cei care dețin la un moment dat puterea să o folosească pentru interesul general, nu pentru tabăra proprie. Un președinte responsabil este, de aceea, vigilent ca nu cumva majoritatea să fie oligarhică ori interesul public să fie trădat pentru unul egoist.
Unitatea statului nu e o abstracție. Ci suma identităților individuale, locale și regionale. Președintele are în această privință o obligație. Să se asigure că libertățile fiecărei persoane sunt respectate, că autonomia locală e efectivă, iar spiritul fiecărei regiuni – protejat. Pentru ca niciun drept individual să nu fie călcat în picioare, șeful statului ar trebui să consulte regulat – de pildă, o dată pe lună – Avocatul Poporului. Nimic nu-l împiedică să ia apărarea celor nedreptățiți. El are obligația să intervină dacă subsidiaritatea e disprețuită, iar guvernul îndrăznește să se substituie primarilor sau consiliilor județene. Pe de altă parte, identitatea regională ar câștiga dacă actualele regiuni de dezvoltare ar fi transformate. Ele există azi pe hârtie. Dacă mâine ar deveni un nivel administrativ real, ar accesa fonduri europene. Și ar reconstrui dezvoltarea țării dincolo de orizontul unei primării sau al unui județ. Nu avem nevoie de reînființarea unor județe, cum visează nostalgicii celor 72 de entități interbelice. Ne trebuie, în schimb, regiuni veritabile. Cu consilii regionale și cu președinți de regiune aleși direct de cetățeni. Sau măcar indirect, printr-un vot dat de către membrii consiliilor județene din cuprinsul fiecăreia.
Integritatea teritorială e apărată de armata română și, din 2004 încoace, de armatele aliate. De altfel, ca membri NATO, furnizăm noi înșine securitate în plan internațional. O putem face folosind Capabilitatea Operațională deplină a sistemului balistic de apărare anti-rachetă. Se cuvine să punem la dispoziția Alianței nu doar militari curajoși, ci și expertiză românească. De pildă, în gestionarea riscurilor din sfera cibernetică. Sau în lupta contra terorismului. Bucureștiul ar putea să fie gazda unui dialog anual UE-NATO dedicat securității Europei. Dincolo de dimensiunea strict militară, integritatea teritorială are o dimensiune economică. Este mai sigur teritoriul care produce bunăstare decât cel care dormitează în sărăcie.
CSAT e pentru apărare, nu pentru guvernare
Asta nu înseamnă că o instituție precum Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) ar trebui transformată într-una de guvernare, care să dubleze cabinetul de la Palatul Victoria. S-a mai întâmplat și nu e bine să se mai repete. CSAT trebuie să rămână forul în care apărarea e unicul subiect pe agendă. Folosirea CSAT pentru a lupta cu corupția sau pentru a controla deciziile primului ministru, ca să luăm doar două exemple, este o extindere nepermisă a mandatului. Corupția este pedepsită în tribunale, nu în palatul prezidențial. Iar deciziile guvernului sunt dezbătute și cenzurate în Camere, nu în CSAT.
Președintele nu are voie să uite nicio clipă că este comandantul forțelor armate. De aceea, starea de pregătire a acestora, modul cum își realizează ele misiunile, riscurile unor conflicte ori cooperarea în cadrul NATO nu pot lipsi de pe agenda CSAT. Periodicitatea reuniunilor ar merita să fie respectată cu strictețe. Ca la armată! Bugetul Apărării va fi în anii următori un subiect extrem de sensibil. Este nevoie, de aceea, de o abordare consensuală în societatea politică.
Rolul nostru în NATO poate spori. Și din perspectivă militară, și din perspectivă politică. E necesar ca șeful statului să încurajeze carierele militarilor instruiți, patrioți, conectați la realitatea tactică și strategică de azi, onești. Ar trebui ca niciodată să nu mai ajungă șef de stat major vreun extremist nătâng sau vreun plagiator posac. Țara are mulți generali bravi și deștepți.
Directorii serviciilor de informații sunt actori cheie în CSAT. Dacă aș fi președinte, aș numi în fruntea acestor servicii profesioniști din sânul lor. Sau, în orice caz, personalități care nu au aparținut vreunuia din partidele de la guvernare. Nu-i normal ca asupra unor asemenea servicii să planeze vreo suspiciune de imixtiune politică. E absolut necesară, pe de altă parte, reformarea instituțiilor care pregătesc ofițerii de informații. Am în vedere inclusiv eliminarea delictelor de furt intelectual din cultura organizațională a școlilor care formează asemenea ofițeri.
Pe de altă parte, președintele are datoria să vegheze ca activitățile acestor servicii să fie supuse unui scrutin parlamentar efectiv. Într-o democrație liberală, nu serviciile controlează deputații și senatorii, ci aceștia controlează modul cum ele își fac datoria. Iar dacă va vedea că unii își depășesc atribuțiile, iar alții nu și le exercită, omul de la Cotroceni trebuie să acționeze. Prompt, nu când își scrie memoriile. Fiindcă el lucrează pentru cetățenii care trăiesc azi, nu pentru cei care vor citi manuale politice peste nu se știe câți ani. Operativitatea nu e o calitate monopolizată de servicii, ea e disponibilă orișicui.
Când e război, nu-i bine să te conducă un prostănac
Trăim vremuri în care războiul nu mai este doar o pagină din cartea de istorie. Ci o parte a unui prezent îngrijorător. Așa că ne trebuie un președinte capabil să decidă dacă și când e nevoie de mobilizare. Sau de stare de asediu. Nu poți lăsa asemenea hotărâri pe mâna unui fricos, a unui corupt sau – și mai rău! – pe mâna unui prostănac.
Lumea nu e bântuită azi doar de război. Ci și de molime ori catastrofe. E musai ca șeful statului să înțeleagă dacă și când e nevoie de stare de urgență. Și cum anume e ea gestionată astfel încât să nu trezească iritare, ci sentimentul că fiecare cetățean este protejat. Acesta e interesul public suprem.
Restul articolului poate fi citit în volumul Cristian Preda, Ciprian Mihali, Sorin Ioniță, Ce vrem de la președintele țării? Ghid civic pentru alegătorii români, prefață de Andrei Pleșu, Humanitas, București, 2024.
