De același autor
Am avut, până acum, patru președinți. Nu-l pun la socoteală pe Ceaușescu. Acela a fost un dictator, nu demnitarul cel mai înalt al unei republici autentice. La anul, suntem chemați să alegem iarăși. Cum ar trebui să arate cel care-și va încheia mandatul când România va marca patru decenii de la Revoluție?
Am lucrat cu doi dintre președinții români. Pe ceilalți doi i-am votat măcar o dată în turul decisiv. Am întâlnit mulți alți demnitari de acest rang, cât am fost secretar de stat la Externe și deputat european. Schița de portret pe care o propun mai jos e bazată pe această experiență practică. Ea folosește, desigur, „fișa postului” ce rezultă din articolele constituționale consacrate celei mai înalte demnități din statul român. Am comparat, însă, acele dispoziții cu felul în care s-au achitat de îndatoriri cei patru președinți. Și am luat în seamă ce așteptări există acum în societate. Iată ce a rezultat:
Președintele nu e un dulap
Sunt peste douăzeci de articole în Constituție care privesc funcția supremă. Primul dintre ele îl definește pe președinte ca reprezentant al statului. Asta înseamnă că el vorbește în numele României. E singurul care poate face așa ceva. Și pentru a nu spune neghiobii, e musai să știe multe despre țară.
Ca să reprezinți statul, trebuie să-ți cunoști bine patria. Nu doar din cărțile de istorie. E important, desigur, să-ți știi trecutul. Așa cum a fost, cu bune și cu rele.
Dar e la fel de important să pleci urechea la societatea de azi. Să afli cum trăiește un țăran sau studentul cazat într-un cămin. De ce pleacă din țară atâția și-atâția tineri ori mai puțin tineri. În ce condiții e închis cel care a încălcat legea. Ce aspirații are o IT-istă. În ce fel își croiește viața un mecanic de locomotivă. Din ce își plătește chiria o artistă independentă. Cum face medicul gardă în spital. Ce greutăți apasă pe umerii unei mame care-și crește singură copilul. Sau ai unui căpșunar întors acasă.
E obligatoriu să fii în contact cu românii din toate categoriile și straturile sociale. Altfel, nu poți încarna în fața lor statul care trebuie să lucreze pentru fiecare în parte.
Dacă nu rămâne conectat la societate, președintele riscă să fie confundat cu un obiect ori să fie coborât în regnul vegetal. Celui actual unii – chiar dintre cei care l-au susținut – îi spun „dulap”, iar alții – „ficus”. Dincolo de brutalitatea judecăților de acest fel, e clar că decepția s-a lipit de funcția prezidențială. Nu putem continua așa. Calea de urmat nu-i ușoară. Dar există. Și pornește de la firul ierbii, din viața noastră comună.
Ceaușescu simula interesul pentru popor în vizite de lucru controlate. După el, președinții au participat mai degrabă la ceremonii decât la lumea cotidiană a concetățenilor lor. Au tăiat panglici în loc să asculte grijile ori așteptările cetățenilor și să le transforme în politici. E, în fine, momentul ca șeful statului să plece cu adevărat urechea la semenii săi. El nu-și poate juca rolul constituțional doar cu informațiile de la SRI. Sau cu bârfele din partide.
El rămâne cetățean
Dacă ascultă societatea, nu înseamnă că omul de la Cotroceni devine un fel de lobbist. Și că face cadou câte o lege unei persoane sau unui grup cu care a intrat în contact. A reprezenta nu e egal cu a pune o pilă. Dimpotrivă. Poți reprezenta bine statul doar dacă ești președinte pentru toți cetățenii. Și pentru cel virtuos, și pentru cel trimis în închisoare. Și pentru cel harnic, și pentru cel leneș. Și pentru tineri, și pentru bătrâni. Și pentru majoritatea ortodoxă, și pentru minoritățile religioase. Și pentru cine vorbește în casă română, și pentru cei a căror limba maternă e maghiara sau germana. Și pentru cel sărac, și pentru cel chivernisit. Din ce afli de la oameni, de la firme, de la șefi de instituții sau lideri de opinie, ai datoria să faci sinteza. Cu un singur reper: interesul public.
De altfel, cine e ales președinte rămâne cetățean. Primul dintre toți, dar cetățean. Iar pentru a nu uita asta, ar fi bine să locuiască acolo unde locuia și înainte de a fi ales. Să circule cu metroul și cu avioane de linie. Să meargă la teatru și la cumpărături, ca orice muritor de rând. Îi reprezinți bine pe cetățeni din mijlocul lor, nu de undeva de deasupra tuturor capetelor.
Doar așa aperi în mod credibil valori politice esențiale. În primul rând, statul de drept, adică guvernarea legilor, nu a persoanelor. Apoi, democrația, adică regimul în care majoritatea decide, dar în care statul protejează minoritățile, de orice fel ar fi ele. În fine, demnitatea persoanei, adică libertățile de a munci, de a călători, de a te asocia cu alții, de a studia, de a crede sau nu.
E musai să garanteze atributele esențiale ale statului
Președintele este – conform Constituției – garantul a trei atribute ale statului: independența, unitatea și integritatea teritorială.
Independența am câștigat-o acum un secol și jumătate. Ea e consfințită internațional și a fost mult consolidată de integrarea noastră europeană. În pofida a ceea ce afirmă suveraniștii, tratatele care ne leagă de celelalte state-membre ale UE sunt o ancoră solidă pentru independența României. Cine ar lovi în aceasta ar întâlni un zid: solidaritatea celorlalți 26 de europeni. Calitatea democrației e o resursă la fel de importantă pentru un stat independent. Dacă nu guvernează cu adevărat majoritatea, statul e fragil, adică ajunge să depindă de un altul sau de mila internațională. Domnia legii îi obligă pe cei care dețin la un moment dat puterea să o folosească pentru interesul general, nu pentru tabăra proprie. Un președinte responsabil e, de aceea, vigilent ca nu cumva majoritatea să fie oligarhică ori interesul public să fie trădat pentru unul egoist.
Unitatea statului nu e o abstracție. E suma identităților individuale, locale și regionale. Președintele are în această privință o obligație. Să se asigure că libertățile fiecărei persoane sunt respectate, că autonomia locală e efectivă, iar spiritul fiecărei regiuni – protejat. Pentru ca niciun drept individual să nu fie călcat în picioare, șeful statului ar trebui să consulte o dată pe lună Avocatul Poporului. Nimic nu-l împiedică să ia apărarea celor nedreptățiți. El are obligația să intervină dacă subsidiaritatea e disprețuită, iar guvernul îndrăznește să se substituie primarilor sau consiliilor județene. Identitatea regională ar câștiga dacă actualele regiuni de dezvoltare ar fi transformate. Ele există azi pe hârtie. Dacă mâine ar deveni un nivel administrativ real, ar accesa fonduri europene. Și ar reconstrui dezvoltarea țării dincolo de orizontul unei primării sau al unui județ. Nu avem nevoie de reînființarea unor județe, cum visează nostalgicii celor 72 de entități interbelice. Ne trebuie, în schimb, regiuni veritabile. Cu consilii regionale și cu președinți de regiune aleși direct. Sau măcar indirect, de către membrii consiliilor județene din cuprinsul fiecăreia.
Integritatea teritorială e apărată de armata română și, din 2004 încoace, de armatele aliate. De altfel, ca membri NATO, furnizăm noi înșine securitate în plan internațional. O putem face folosind Capabilitatea Operațională deplină a sistemului balistic de apărare anti-rachetă. Se cuvine să punem la dispoziția Alianței nu doar militari curajoși, ci și expertiză românească. De pildă, în gestionarea riscurilor din sfera cibernetică. Sau în lupta contra terorismului. Bucureștiul ar putea să fie gazda unui dialog anual UE-NATO dedicat securității Europei. Dincolo de dimensiunea strict militară, integritatea teritorială are o dimensiune economică. E mai sigur teritoriul care produce bunăstare decât cel care dormitează în sărăcie.
CSAT e pentru apărare, nu pentru guvernare
Asta nu înseamnă că o instituție precum Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) ar trebui transformată într-una de guvernare, care să dubleze cabinetul de la Palatul Victoria. S-a mai întâmplat. CSAT trebuie să rămână forul în care apărarea e unicul subiect pe agendă. Folosirea CSAT pentru a lupta cu corupția sau pentru a controla deciziile primului ministru e o extindere nepermisă a mandatului. Corupția e tratată în tribunale, nu în palatul prezidențial. Iar deciziile guvernului sunt dezbătute și cenzurate în Camere, nu în CSAT.
Președintele nu are voie să uite nicio clipă că este comandantul forțelor armate. De aceea, starea de pregătire a acestora, modul cum își realizează misiunile, riscurile unor conflicte ori cooperarea în cadrul NATO nu pot lipsi de pe agenda CSAT. Periodicitatea reuniunilor ar merita să fie respectată cu strictețe. Ca la armată! Bugetul Apărării va fi în anii următori un subiect extrem de sensibil. E nevoie, de aceea, de o abordare consensuală în societatea politică.
Rolul nostru în NATO poate spori. Și din perspectivă militară, și din perspectivă politică. E necesar ca șeful statului să încurajeze carierele militarilor instruiți, patrioți, conectați la realitatea tactică și strategică de azi, onești. Ar trebui ca niciodată să nu mai ajungă șef de stat major vreun extremist nătâng sau vreun plagiator posac. Țara are mulți generali bravi și deștepți.
Directorii serviciilor de informații sunt actori cheie în CSAT. Dacă aș fi președinte, aș numi în fruntea acestor servicii profesioniști din sânul lor. Sau, în orice caz, personalități care nu au aparținut vreunuia din partidele de la guvernare. Nu e normal ca asupra unor asemenea servicii să planeze vreo suspiciune de imixtiune politică. E absolut necesară, pe de altă parte, reformarea instituțiilor care pregătesc ofițerii de informații. Am în vedere inclusiv eliminarea delictelor de furt intelectual din cultura organizațională a școlilor care formează asemenea ofițeri.
Pe de altă parte, președintele are datoria să vegheze ca activitățile acestor servicii să fie supuse unui scrutin parlamentar efectiv. Într-o democrație liberală, nu serviciile controlează deputații și senatorii, ci aceștia controlează modul cum ele își fac datoria. Iar dacă vede că unii își depășesc atribuțiile, iar alții nu și le exercită, omul de la Cotroceni trebuie să acționeze. Prompt, nu când își scrie memoriile.
Când e război, nu-i bine să te conducă un prostănac
Trăim vremuri în care războiul nu mai e doar o pagină din cartea de istorie. Ci o parte a unui prezent îngrijorător. Așa că ne trebuie un președinte capabil să decidă dacă și când e nevoie de mobilizare. Sau de stare de asediu. Nu poți lăsa asemenea hotărâri pe mâna unui fricos, a unui corupt sau – și mai rău! – pe mâna unui prostănac.
Lumea nu e bântuită azi doar de război. Ci și de molime ori catastrofe. E musai ca șeful statului să înțeleagă dacă e nevoie de stare de urgență. Și cum anume e ea gestionată astfel încât să nu trezească iritare, ci sentimentul că fiecare cetățean este protejat. Acesta e interesul public suprem.
Ne trebuie o politică externă fără ceaușisme
Interesul public e singura busolă și atunci când reprezinți statul român în relațiile externe. E un domeniu rezervat acțiunii prezidențiale. Ministerul Afacerilor Externe sprijină politica președintelui, nu invers. Asta presupune, desigur, ca alesul națiunii să aibă o viziune.
Obiectivele diplomatice trebuie să fie clare și distincte. Pentru orice cetățean. Mi-ar plăcea să-l aud pe președinte vorbind fără clișee ceaușiste și acționând, nu reacționând. Dar și asimilând pe deplin faptul că politica noastră externă e parte a diplomației europene. Că avem o Strategie Globală a UE și că, în cadrul ei, un stat-membru poate aborda orice subiect. Am folosit mult prea rar sau mult prea prost această ocazie. Sunt unele subiecte asupra cărora am tăcut. Sper că nu se va mai întâmpla așa. Am convingerea că putem contribui substanțial la abordarea oricărei probleme din comunitatea internațională.
Dar și că includem drepturile omului în politica noastră externă. Fiindcă diplomația servește tot cetățenii, nu statul. Ca și alți europeni, aș vrea să susținem, de pildă, ONG-uri și ziariști din țările unde acțiunea lor e restrânsă. Putem fi, la nevoie, mediatori în conflicte și operatori credibili în situații post-conflict.
Zero probleme cu vecinii!
A putut oare spune vreun președinte român că nu avem nicio problemă cu vecinii? Din păcate, nu. E timpul să lucrăm pentru a ajunge la o asemenea situație. În relația cu Moldova, cel mai important e să sprijinim aderarea ei la UE înainte de 2030. Cu Bulgaria și Ungaria e bine să ne coordonăm mai mult în dosarele externe tratate în UE. Dacă hotărăște să se separe și ea de Rusia, Serbia poate beneficia din plin de expertiza noastră în privința europenizării. Ar profita și etnicii români din această țară. Ucraina trebuie susținută prin orice mijloace până la eliberarea întregului ei teritoriu, apoi asistată în parcursul european.
În chestiunea extinderii UE, e bine să sprijinim diferențiat țările din Balcanii de Vest și, respectiv, Turcia. Muntenegrenilor și sârbilor li se sugera, acum câțiva ani, că vor intra în Uniune în 2025. Nu o vor face. Trebuie să determinăm ani-țintă credibili. Și pentru ei, ca și pentru macedoneni, albanezi sau bosnieni. Cu kosovarii va fi cel mai greu, dar nu imposibil. Ne dorim ca Turcia, recâștigând credibilitate democratică, să reia dialogul cu Uniunea Europeană.
Prietenii marilor democrații, dușmanii autoritarismelor
În relațiile bilaterale, Parteneriatul Strategic cu Statele Unite rămâne un pilon statornic. El poate fi consolidat. De pildă, propunând o agendă bianuală bogată și noi grupuri de lucru. Cooperarea parlamentară cu Congresul SUA va fi de mare ajutor. Dosarul ridicării vizelor poate fi soluționat înainte de 2029.
Parteneriatele strategice cu prietenii francezi, germani, italieni, polonezi ori spanioli au nevoie de îmbunătățiri semnificative. Ar fi bun un acord similar cu țările din Nordul Europei. Marea Britanie rămâne și după Brexit un aliat puternic și un prieten de mare încredere.
Pe de altă parte, parteneriatele strategice trebuie extinse. Ar trebui avute în vedere asemenea înțelegeri cu Canada și Australia. Relația cu Israelul merită așezată tot în cadrul cooperării cu marile democrații ale lumii. În Asia, e musai să aprofundăm parteneriatele strategice cu India, Japonia și Coreea de Sud. O relație de același fel ar trebui perfectată cu Indonezia. Relațiile solide pe care le avem deja cu Mexic, Brazilia ori Argentina vor fi temelia unor înțelegeri strategice cu aceste țări.
În relațiile bilaterale cu celelalte țări, regula va fi: discernământ politic, profit comercial. Sperăm că într-o zi Rusia va deveni democratică și că vom putea coopera din nou. Relația cu China va ține seama că ea este, pentru Uniune, un rival sistemic. E bine să menținem relații cordiale cu toate țările arabe. Adică să devenim un actor imparțial și predictibil în Orientul Mijlociu. În Asia Centrală nu putem urma decât principiul cooperării diferențiate, definit de strategia UE. Trebuie să fie, însă, foarte clar că România nu susține vreo formă de autoritarism. În relațiile cu state ne-democratice, sprijinim cetățenii lor, nu liderii.
Multilateralism de substanță
Politica externă înseamnă și organizații multilaterale. Putem fi partener de încredere, cu potențial de mediere și facilitare în situații complicate. Dispunem de resurse pentru a spori participarea românească la misiunile ONU de menținere a păcii, ca și la misiunile OSCE. O miză importantă a viitorilor ani va fi aderarea la OCDE: economia va câștiga astfel enorm. Profilul nostru de țară va fi redefinit. Ca oricare alt stat-membru al UE, avem datoria de a livra ajutor pentru dezvoltare. Avem capacitatea de a construi un sistem integrat de reacții la crize umanitare. Putem crește participarea românească la mecanismul de protecție civilă al UE.
Politica externă nu poate fi secretă
Politica externă este și ea o politică publică. Inclusiv în sensul că trebuie adusă la cunoștința cetățenilor. Dacă președintele – prin Constituție – ratifică tratate, înseamnă că el e dator și să le explice. Orice dezbatere e bună atunci când cutare sau cutare aspect al unei opțiuni externe e pus la îndoială. O alianță strategică nu-i un secret bine ascuns de o celulă diplomatică sau de un consilier de la Cotroceni. Într-un fel, în materie externă, președintele e și pedagog, și demnitar. El trebuie să explice și să dea socoteală.
Politica externă are nevoie de diplomați bine pregătiți. Avem mulți care sunt deja așa. Numărul lor ar trebui să sporească prin concursuri corecte, deschise celor care știu 2-3 limbi străine și au studii adecvate. Diplomații noștri au nevoie de planuri de carieră organizate pe minimum zece ani. Serviciile consulare pot fi ameliorate prin digitalizare.
Președintele e cel care trimite ambasadori să reprezinte România. Ar trebui ca el să-i cunoască personal. Știu unii care n-au avut ocazia de a-și întâlni șeful. Nu te poate reprezenta cineva căruia nu i-ai strâns mâna niciodată. În posturile de la ICR, e foarte potrivit să meargă intelectuali cu reputație sau specialiști în diplomație culturală.
Un mandat e de ajuns
Constituția zice că orice român poate avea două mandate prezidențiale. Unul a făcut trei, altul – doar un mandat. Personal, cred că ar fi bine să fie unul singur. Pe 22 decembrie 1989 s-a vorbit despre unul și, în mod excepțional, două.
Azi, două mandate de președinte înseamnă un deceniu. E prea mult. În zilele noastre, schimbăm telefonul mobil o dată la 3-4 ani. De ce am accepta aceeași persoană în fruntea statului timp de zece ani? De când un mandat prezidențial are cinci ani, președinții au dezamăgit. Mai ales după ce au fost realeși. Dar nu decepția e argumentul principal.
Un singur mandat îți impune să te comporți ireproșabil. Ai câștigat cea mai înaltă demnitate, e musai să o asumi cum se cuvine. Nu să faci, în primul mandat, tot ca să fii reales. Apoi în al doilea să-ți savurezi leneș victoria. Ori să abuzezi de putere.
Mai puțină putere aduce mai multă autoritate. În sensul de prestigiu, nu de forță.
În 1996, am redactat contestația GDS împotriva celui de-al treilea mandat al primului președinte. De atunci încoace, cred că un bun șef de stat își face treaba fără a se gândi la realegere. Apoi redevine cetățean ca oricare altul.
Dacă îi pasă, va și arăta că îi pasă
La modul mai general, veghea la care îl obligă Constituția pe președinte nu e o formalitate. Și cu atât mai puțin o vorbă goală. A veghea la respectarea Constituției înseamnă a fi vigilent, nu somnolent. Când e vorba despre încălcarea Actului fundamental, șeful statului e obligat să intervină. Un comunicat nu e suficient. El are datoria să medieze între actorii care pot restabili ordinea constituțională.
La drept vorbind, medierea e una dintre funcțiile cel mai prost asumate de președinții pe care i-am avut. Au recurs la ea extrem de rar. Atunci când autoritățile publice nu funcționează bine, Constituția îi cere președintelui să acționeze neîntârziat și s-o facă mediind.
De pildă, dacă guvernul e minoritar, iar majoritatea ajunge să-i întârzie în chip irațional acțiunea, ori s-o blocheze în disprețul interesului public, președintele nu se poate ascunde în biroul său din Palat. Dacă o instituție publică e cangrenată de corupție, creând nemulțumirea vădită a cetățenilor, șeful statului cheamă la mediere părțile. Și rezolvă problema, n-o contemplă!
De fapt, el poate cere socoteală oricărui responsabil de instituție.
În asemenea situații, președintele este obligat să comunice. Clar și cu franchețe, nu în limba de lemn și evitând să numească răul. Doar așa ajunge să conteze în societate cuvântul lui. Dacă îi pasă, va și arăta că îi pasă.
Fără de partid
Până acum, toți președinții au fost membri ai unor partide în clipa alegerii. Și au rămas legați de ele cât au fost la putere. Ba chiar au creat unele noi când n-au mai fost la Cotroceni și partidele lor i-au repudiat.
S-a întâmplat asta fiindcă au vrut să fie realeși. Sau fiindcă voiau să hotărască și când nu mai aveau legitimitate. Obsesia puterii pentru putere a fost mai tare decât obligația guvernării neutre.
Unii cred că partizanatul este inevitabil. Nu-i chiar așa. E posibil să fii neutru. Indiferent că ai fost ales cu susținerea unui partid, a unei coaliții sau ca independent.
A fi fără de partid nu înseamnă că n-ai opțiuni clare. Dimpotrivă. Ba chiar când nu ești împovărat de partizanat, le poți apăra mult mai convingător.
Supus legii, nu deasupra ei
Constituția acordă imunitate președintelui, ca și parlamentarilor. Aceasta privește exclusiv opiniile. Meriți să ai acest „privilegiu” dacă nu ai comis niciodată vreo faptă penală. Iar dacă n-ai făcut-o până să fii ales, e mai puțin probabil s-o faci în exercitarea mandatului. E important să nu fi fost parte a vreunei rețele de corupție. Sau să nu fi fost condamnat pentru delicte penale. Președintele e supus legii, ca oricare alt cetățean. Și va înțelege să nu protejeze vreun corupt tocmai atunci când nu e și el unul.
Când i se cere să ridice imunitatea unui suspect de corupție, nu trebuie nici să clipească. Mai mult decât atât, el are datoria de a încuraja public o asemenea atitudine. Fiindcă unii suspecți nu ajung la mâna lui, ci la mâna parlamentarilor.
Nu poți fi prim-ministru dacă ești incompetent, corupt sau total necunoscut
Desemnarea candidatului la funcția de premier este o prerogativă importantă a șefului statului. El e limitat în acțiunea sa doar atunci când un partid are de unul singur majoritatea în camere. Într-un asemenea caz, șeful statului e obligat să discute doar cu acela. Dar asta nu înseamnă că președintele are mâinile legate. E îndreptățit, de pildă, să ceară un candidat care să nu fie incompetent, care să nu fie corupt, care să nu fie cu totul necunoscut publicului.
Nu poți recomanda pentru a forma un guvern pe cineva care n-a mai condus niciodată nimic. Sau care n-a gestionat în viața lui vreun buget. Ori care n-a dovedit vreodată că poate transforma un proiect într-o realitate.
De asemenea, e absolut anormal să propui ca premier o persoană asupra căreia planează suspiciuni de corupție. Dacă s-a întâmplat, probabil se va mai întâmpla. Iar suspiciunea nu va dispărea, ci va plana asupra guvernului ca întreg.
La fel de stupid din perspectivă democratică e să dai mandat de premier cuiva de care n-a auzit nimeni. Merită să ajungă prim-ministru persoana care a dovedit – măcar prin vorbe, dacă nu și prin fapte – că știe ce are de făcut la putere încă din primul minut. Nu un bărbat sau o femeie care se califică la locul de muncă. Au fost așa, din păcate, mai mulți.
Atunci când niciun partid n-are majoritate, președintele devine formator al acesteia. El trebuie să consulte partidele, nu să le convingă în privința unui protejat de-al lui. Criteriile competenței, onestității și notorietății devin și mai importante. Fiindcă toți cei care alcătuiesc până la urmă majoritatea trebuie să le vadă la fel. Dacă încrederea lor e mimată și eventual compensată prin servilism, guvernul nu va funcționa.
Miniștrii slujesc societatea, nu un partid sau o clientelă
Etimologic, ministrul e un servitor. Și anume al interesului general. Constituțional, președintele recomandă un premier, nu fiecare ministru în parte.
Dar el îi poate cere ceva important prim-ministrului desemnat atunci când pune un nume pe lista cabinetului. Și anume să se asigure că respectivul a slujit deja societatea, nu doar interesul său privat. Și că e în stare să judece lucrurile dincolo de voința partidului care-i susține candidatura. Când premierul prezintă public cu cine se va însoți, el ar avea astfel obligația să justifice acțiunea publică a fiecărui ministeriabil. Iar dacă unul dintre aceștia, odată devenit ministru, nu se ridică la nivelul așteptărilor publice, trebuie demis. Fără întârziere.
La remanieri, președintele trebuie să fie și mai exigent. Fiindcă, alături de premier, el a devenit răspunzător pentru greșeala de a fi numit un ministru slab. Sau corupt. Sau care n-a fost în stare să construiască ceva.
Președintele nu poate demite miniștri. Datoria lui este să spună, însă, public, clar și răspicat dacă unul dintre aceștia a înșelat așteptările societății. Nimeni altcineva nu poate vorbi, în numele maselor, cu atâta îndreptățire ca președintele. Pentru orice remediere a acțiunii guvernului, șeful statului are la dispoziție instrumentul consultării.
Zece mari proiecte pentru țară
A consulta guvernul nu înseamnă a-i organiza agenda. Președintele nu e îndreptățit s-o facă. Dar el are obligația să urmărească marile proiecte ale societății românești. Tocmai fiindcă prin Constituție are datoria de a verifica în ce fel lucrează autoritățile publice – guvernul, înainte de toate – și de a da seama de ele în fața cetățenilor.
Zece ar fi, după mine, marile proiecte ale următorilor ani.
Acceptarea în Schengen e cel mai cunoscut. Ea presupune efort diplomatic susținut, dialog cu toate statele-membre. Până acum, guvernele fie au neglijat dosarul, fie au lansat câte un sprint care a eșuat de fiecare dată. Libertatea fără opreliști în UE presupune angajamente ferme. În primul rând, de a păstra ermetice frontierele externe. Migrația este acceptabilă doar dacă-i scrupulos controlată.
Euro e moneda comună de care avem și noi nevoie. Câtă vreme rămâne o valută, nu suntem 100% europeni. Economia noastră este capabilă să susțină intrarea în zona euro. Banca Națională va ceda într-o zi monopolul emiterii de monedă. E inevitabil. Nu ea dictează politica. E nevoie, desigur, de ajutorul BNR, pentru ca până în 2028 să fim membri ai zonei euro.
Admiterea în Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică este o miză importantă pentru România. OECD reunește acum cele mai avansate 38 de economii ale lumii. Putem să ne alăturăm lor. Procesul început anul trecut trebuie încheiat până la finele următorului mandat prezidențial.
Puterea de cumpărare a cetățenilor nu poate lipsi din dialogul constant al unui președinte cu guvernul. Milioane și milioane de salariați și pensionari se gândesc zilnic la câți bani mai au în cont. Suntem încă la jumătate sub media europeană. Ne putem propune, în mod rezonabil, ca în următorii cinci ani să ajungem la o diferență de 30 la sută, nu de 50%. Importantă e și disparitatea dintre regiuni. Bucureștiul e de două ori peste media națională. Nu trebuie să coborâm Capitala, ci să urcăm provincia.
Conectarea economică și culturală cu Republica Moldova și Ucraina poate fi efectivă dacă e detaliată în proiecte concrete. Multe pot fi făcute cu sprijin financiar din partea Comisiei Europene. Cooperarea București-Chișinău va fi esențială și pentru proiectele de reconstrucție a Ucrainei. Trebuie gândite, de aceea, împreună.
Autostrăzile nu pot lipsi de pe agenda unui guvern responsabil. Oricine ar fi la Palatul Victoria trebuie obligat să raporteze trimestrial unde și ce se lucrează. Orice ameliorare legislativă merită făcută pentru a nu mai trena realizarea conectării fiecărei regiuni de la noi cu restul Europei. Rețelei de autostrăzi e musai să i se adauge refacerea transportului feroviar. Nu trebuie să fii ecologist militant ca să dorești asta.
Aer respirabil: orice român are dreptul la așa ceva. Azi, protecția pe care statul e obligat s-o ofere cetățeanului nu mai vizează doar viața, libertățile și bunurile fizice. Ea cuprinde și lucruri comune imateriale precum aerul. Impactul aerului respirat asupra stării de sănătate va fi definit ca o categorie de bună guvernare și, respectiv, de bună administrare la nivel local.
Accesul la sănătate e, pe bună dreptate, una dintre cele mai mari nemulțumiri ale cvasi-totalității românilor. Harta medicală a României ar merita să fie organizată pornind de la un singur criteriu: un spital la cel mult o oră de casă. Până nu-l vom avea, nu putem vorbi de o viață bună în România. Serviciile de urgență, model de intervenție, sunt capabile să reducă timpul de reacție. Când vine vorba de salvarea unei vieți, cineva din mediul rural trebuie să capete același ajutor ca și un orășean.
Afirmarea României în lume prin cultură e o temă la care președintele nu poate rămâne indiferent. Mai mult decât politica, actele culturale te fac cunoscut celorlalți. Nu propaganda! Nu publicitatea plătită cu bani grei! Nu folclorul ceaușist! Ci o diplomație culturală sincronizată cu mijloacele folosite astăzi de alte state occidentale. Institutul Cultural Român ar putea să revină sub tutela președinției și să-și extindă rețeaua pe toate continentele. El va difuza cultura noastră veche și contemporană, în toate speciile și declinările sale. ICR ar putea juca și un rol de socializare a comunităților de români din diaspora. Urmând exemplul dat de misiunile bisericești ce-i păstoresc pe enoriașii trăitori în afara țării.
Aceste nouă proiecte nu sunt credibile fără o etică publică. În dialogul cu guvernul, dar și cu societatea, președintele are datoria să încurajeze prin orice gest civilitatea și moderația. El nu e un dascăl, cum se spunea pe vremuri. Ci un cetățean cu mai multe datorii decât toți ceilalți. Și, de aceea, e obligat să imprime un stil politic. O conduită. Președintele nu poate face vizite în străinătate ca un turist ce caută relaxare. Nici nu poate fi iritat când jurnaliștii îi adresează imputări. Nu are voie să acuze foștii adversari politici. E bun dacă-i mereu neutru și ponderat. Șefului statului îi e interzisă orice coluziune. Și orice trădare. El are datoria de a-și asocia experți și de a-i asculta pe intelectualii publici care-l critică. De a proteja bătrânii și de a încuraja noile generații.
Nu trebuie să fim „o țară ca afară”. Ci o țară mai bună. Nu o copie ne va face fericiți, ci sentimentul că trăim așa cum ne dorim.
Recunoștință pentru merit și patriotism
Dându-i prerogativa de a acorda grade și decorații, Constituția îi încredințează președintelui o misiune. Aceea de a-i onora pe cei merituoși. Când o face, e musai să știe om cu om despre cine e vorba. A recunoaște meritul în numele statului nu-i un gest administrativ. E unul spiritual. Fiindcă distingând, între milioane de români, pe cei mai buni, el îi leagă pe toți de marii oameni din trecut. E o punte care dă sens patriotismului. Decorând, președintele le oferă celorlalți modele. Și le spune astfel că națiunea este un referendum cotidian. În care fiecare e chemat să lucreze pentru patrie. Făcând ce știe și cum știe mai bine.
Iertare pentru sărmani
Dreptul la grațiere nu trebuie nici el tratat cu ușurință. Un președinte echidistant, al tuturor, are datoria să ierte. Mai ales pe cei sărmani. Condamnarea nu trebuie să distrugă familia celui condamnat. Iar dacă o mamă sau un tată se căiesc cu adevărat după un delict grav, e bine să poată ajunge lângă copii. Cât de repede îngăduie legea.
Grațierea nu ar trebui să se aplice niciodată unui demnitar corupt. Dimpotrivă, s-ar cuveni să se elimine toate facilitățile de care se bucură condamnații de acest fel. După ce ai furat ca-n codru, nu-i drept să ieși din închisoare scriind, de pildă, maculatură după gratii.
Un parlament docil nu-i un parlament în slujba cetățenilor
Constituția îi acordă președintelui dreptul de a dizolva parlamentul. Într-o singură împrejurare: dacă nu e capabil să strângă, din două încercări, o majoritate pentru a învesti un guvern. E de la sine înțeles că, atunci când situația apare, președintele trebuie să dizolve camerele. Nu e obligat s-o facă, dar un refuz ar însemna o trădare a interesului public.
La modul mai general, e clar că un parlament nu trebuie să fie docil. Acceptând orice propunere de premier de la Cotroceni sau orice proiect de lege de la Palatul Victoria, el riscă să devină cameră de înregistrare. Funcția sa de control trebuie exercitată. Altfel, instituția pierde încrederea cetățenilor.
Parlamentul are și dreptul să-l suspende pe președinte. A făcut-o deja. De două ori. Unui șef de stat nu trebuie să-i fie teamă de o asemenea ghilotină. Mai ales dacă are Constituția drept busolă zilnică. Iar dacă deputații și senatorii hotărăsc să îl dea jos, el e dator să meargă în fața cetățenilor. Boicotul nu-i justificat. Cine a câștigat cea mai amplă majoritate trebuie să fie gata s-o și piardă. Indiferent de câți cetățeni vin la urne la un referendum de demitere.
O altă republică sau o monarhie: referendum consultativ cu șapte întrebări
Trăim în republică de trei sferturi de secol. E un regim care a avut trei Constituții în perioada comunistă. Mai întâi una populară, apoi alta sovietică și o a treia ceaușistă. S-a adăugat o Constituție în anii de după 1989. Revizuită în 2003, ea se va apropia în 2029 de vârsta deplinei maturități. În 1991 miza era democratizarea. La revizuire, s-a căutat conectarea la Europa. A venit vremea unei Constituții întemeiate pe voința liber exprimată a unor cetățeni pe deplin europenizați.
Prima condiție ar fi aceea de a o revizui incluzând ceea ce s-a decis deja în 2009. Adică un Parlament cu 300 de mandate. Și cu o singură cameră. Chiar dacă am votat pentru bicameralism, cred că voința majorității trebuie urmată.
Dar revizuirea trebuie să fie mai amplă. Iată de ce ar fi nevoie de un referendum consultativ cu alte șapte întrebări.
Prima ar fi chestiunea privitoare la regim. Cetățenii au dreptul să hotărască între monarhie și republică. În ceea ce mă privește, sunt republican. Convins. Dar dacă o majoritate a semenilor mei vrea un Rege, atunci așa trebuie să fie. Dacă nu, punem monarhia în muzeu, nu în buget.
A doua întrebare ar privi numirea premierului. Cine îl numește n-ar trebui oare să poată cere în chip formal și revocarea lui? Lăsând în continuare doar parlamentului grija de a-l susține ori de a-l destitui?
A treia problemă în care cetățenii s-ar putea pronunța ar fi relația președintelui cu Parlamentul. Dacă acesta îl poate suspenda, oare în caz de eșec la referendum, n-ar fi just ca președintele confirmat de cetățeni să poată dizolva camerele?
A patra consultare ar privi salariul minim net. Ar trebui el să fie 50% din salariul mediu brut pe economie? Da sau nu?
A cincea opțiune majoră ar privi educația. Cetățenii ar trebui să poată decide dacă educația merită o alocare anuală de cel puțin 8% din PIB. De când s-a stabilit prin lege un procent de 6%, an de an, obligația s-a amânat. Singura modalitate de a o avea e constituționalizarea ei. La un nivel care să ne apropie – „pas cu pas”, vorba unui fost profesor ajuns președinte – de ceilalți europeni.
În al șaselea rând, referendumul ar urma să indice dacă dorim sau nu ca ziua noastră națională să fie 22 decembrie. Nu ar trebuie oare să celebrăm astfel momentul inaugural al noii noastre democrații? Și să dăm zilei de 1 decembrie 1918 valoarea pe care o are și 24 ianuarie 1859?
În fine, a șaptea întrebare ar privi acceptarea unui parteneriat civil, distinct de căsătoria între un bărbat și o femeie. Dar care să dea aceleași drepturi, inclusiv patrimoniale, precum cele recunoscute soților.
Un președinte care are un singur mandat poate pregăti o Constituție pentru cetățeni, nu pentru el sau pentru membri de partid.
Libertate, că-i mai bună decât toate!
Cuvintele de mai sus sunt oleacă mai numeroase decât cele care au compus Constituția Statelor Unite. Sau pe cea a Constituției Belgiei, care a servit de model primei noastre constituții, cea de la 1866. În centrul acestor două modele era așezată o valoare: libertatea. Asta explică de ce atât una, cât și cealaltă – cu unele modificări – sunt încă în viață.
Fiindcă libertatea este cel mai de preț bun politic.
România poate crește din libertate.
Nu din supra-reglementarea practicată cu nesăbuință, cum au crezut toți președinții de până acum. Hățișul de legi ar trebui descâlcit. Poți face schimbări în bine abrogând ce e strâmb, nu făcând sute de noi legi sau mii de amendamente la cele vechi.
Să ieșim, deci, din cultura meșterului Manole și să ne unim în jurul moderației!
Dar și al dărniciei față de semenii noștri ori al hărniciei.
Un președinte harnic, moderat și darnic – iată ce cred eu că ne trebuie în 2024.
