Laicitate si natiune

Dezbaterea din Franta in jurul laicitatii este greu de tradus in romana. Din simplul motiv ca, in secolul al XX-lea, laicitatea a fost o valoare efectiva a Republicii franceze, in vreme ce la noi regimurile politice au cautat sa se defineasca in relatie cu religia, si nu cu laicitatea. Într-adevar, regimurile romanesti au organizat aceasta relatie luand ca pivot religia majoritatii etnice si au intretinut cu aceasta relatii foarte accidentate: astfel, daca monarhia constitutionala si republica postcomunista s-au organizat in complicitate cu religia ortodoxa, republica socialista a fost declarat atee. Ca orice... bugetar, Biserica ortodoxa s-a "descurcat": ea a supravietuit pliindu-se diferitelor ordine si chipuri ale Cezarului. Patriarhul Teoctist ramane emblema acestei politici a continuitatii. O continuitate care pare duplicitara, daca este judecata in registrul cronologiei politice, dar care e intemeiata pe o viziune a natiunii: indiferent daca si-a asociat religia ortodoxa sau a negat-o cu vehementa, natiunea romana a fost construita cu referinta la religie. În schimb, in Franta, cine spune natiune - corpul Republicii - spune laicitate. Iar laicitate inseamna libertate de constiinta, egalitatea de iure a tuturor credintelor religioase si neutralitatea puterii politice. Altfel spus: laicitatea este forma franceza a tolerantei, adica a separarii opiniilor si credintelor de putere.

Discutia despre laicitate care are loc in Franta este doar un episod dintr-o dezbatere mai ampla deschisa in multe tari ale Uniunii Europene: in Germania, in Olanda, in Italia, in Marea Britanie - tari in care relatiile statului cu religiile sunt, de altfel, foarte diferite - probleme precum practicarea cultului, relatiile publice dintre sexe definite de diverse comunitati religioase sau tinuta vestimentara in timpul muncii impusa de tabuuri religioase sunt in ultimii ani indelung dezbatute. Uniunea a lansat, de altfel, la randul ei o dezbatere despre locul religiei crestine intre "pietrele de temelie" ale viitoarei Europe politice. Aceste dezbateri nu sunt metafizice si neinteligibile, pentru ca religia este un fapt de societate, iar chestionarile pe care le suscita ea nu trimit la principii inaccesibile, ci la fapte curente de viata. Este adevarat, pe de alta parte, ca multe dintre aceste dezbateri pornesc de la ceea ce Giovanni Sartori numea intr-o carte tiparita in 2000 "multiculturalismul antipluralist" si relatiile acestuia cu strainii imigranti, in special de religie musulmana, sositi pe solul european.

În Franta, dezbaterea a pornit de la semnalele media asupra comportamentului scolar si s-a extins la influenta religiilor in exercitarea functiei publice, in spitale, curti de justitie, inchisori etc. Remarcabilul raport prezentat presedintelui Chirac de Comisia dirijata de Bernard Stasi, care a fost redactat pe baza expertizei si dialogului cu sute de actori sociali si politici, a scos la iveala diverse efecte nefaste ale influentei religiei in spatiul public. E vorba despre efecte nefaste pentru ca toate aduc atingere principiului republican al laicitatii, inscris in primul articol al Constitutiei de la 1958. Iata unele dintre faptele si personajele, extrase din analele vietii cotidiene, care au devenit socante pentru un spatiu public organizat, in mod traditional, dupa regula neutralitatii: in lumea comertului, vanzatoarea din supermarket care nu renunta la voalul islamic in cadrul serviciului sau musulmanul care nu vrea sa atinga carnea de porc din macelaria unde e angajat; refuzul fetelor musulmane de a participa la orele de educatie fizica din scoli sau refuzul elevilor, indiferent de sex, de a participa la ore din motive ce tin de calendarul religios; purtarea unor semne religioase precum voalul, kippa sau crucea ca semne distinctive care revendica o identitate religioasa in cadrul scolii publice (si nu in cadrul scolilor confesionaler!), in cadrul spitalelor sau a birourilor administrative; recuzarea unui magistrat pe motivul unei presupuse credinte religioase; refuzul transfuziilor de sange de catre martorii lui Iehova; refuzul femeilor musulmane de a fi asistate la nastere de medici de sex masculin sau transformarea culoarelor de spital in locuri de rugaciune; refuzul femeilor musulmane de a postula pentru pozitii care ar presupune organizarea muncii semenilor de sex masculin; invers, refuzul barbatilor musulmani de a accepta autoritatea unor femei; interzicerea accesului in piscine sau pe stadioane a femeilor etc.

Asa cum releva raportul Comisiei conduse de Bernard Stasi, toate aceste fapte au tesut "o repliere comunitara" inacceptabila si au generat, ca efecte secundare, comportamente care limiteaza, in fond, libertatea. Astfel, daca unele femei musulmane au fost silite sa poarte voalul ca o masura de protectie, altele suporta casatorii impuse, "aranjate" in tarile lor de origine si consumate in poligamie pe solul francez; ostilitatea fata de musulmani a crescut in chip semnificativ, asocierea Islamului si a radicalismului politic conducand in viata cotidiana la diverse forme de excludere; antisemitismul s-a dezvoltat la randul sau, ajungandu-se in 2002, potrivit Ministerului francez de Interne, la 200 de acte si mai mult de 700 de amenintari cu caracter antisemit; discriminarea pe criterii religioase sau pe baza rezonantei numelui limiteaza libertatea de pe piata muncii sau accesul la locuinta etc. Alcatuita pentru a evalua situatia, Comisia Stasi a recomandat la final mai multe masuri. Primele definesc obligatii administrative: lupta contra rasismului si a antisemitismului, mai ales in sistemul educatiei; respectarea stricta a programei scolare, scoala trebuind sa ramana un loc al pregatirii unei gandiri critice si lucide; transformarea laicitatii intr-o tema de instructie civica; asigurarea unui invatamant pe tema fenomenului religios; adoptarea unei Carte a laicitatii, care sa fie inmanata cu diferite ocazii (la inceputul anului scolar, la eliberarea cartii de alegator sau la obtinerea nationalitatii franceze); luarea in considerare de catre administratiile locale a imperativelor religioase funerare (diverse de la o religie la alta).

Cel de-al doilea pachet de masuri vizeaza suprimarea practicilor publice discriminatorii: distrugerea ghetourilor urbane prin remodelarea oraselor; acces la scolile publice in toate localitatile (unele dintre ele avand astazi, contrar legii, doar scoli confesionale); dezvoltarea unor infrastructuri sportive (sportul fiind vazut in Franta ca o forma de egalizare sociala); suprimarea cursurilor ELCO (Enseignements des Langues et Cultures d'Origine) si inlocuirea lor cu predarea limbilor moderne; introducerea in scolile publice a posibilitatii de a studia limba araba (predata pana acum doar in scolile coranice); integrarea unor teme problematice (sclavie, colonizare si decolonizare, imigrare) in programele de istorie; recrutarea unor musulmani in serviciile religioase din armata si din inchisori; acordarea unui acces echitabil la emisiunile TV ale serviciului public pentru liber-cugetatori si pentru umanistii rationalisti.

În sfarsit, Comisia Stasi a propus adoptarea unei legi asupra laicitatii, care ar trebui sa includa doua aspecte: functionarea serviciului public si, respectiv, asigurarea respectului diversitatii spirituale. În cea de-a doua privinta, Comisia a propus crearea unei scoli nationale de studii islamice si transformarea sarbatorilor religioase Kipur si Aid-El-Kebir in zile de sarbatoare in toate scolile Republicii (propunere nesustinuta de presedintele Chirac), in mediile profesionale, angajatii putand lua aceste zile libere in contul celorlalte zile libere oficiale. În privinta serviciului public, Comisia a propus ca legea asupra laicitatii sa prevada: respectarea principiului neutralitatii de catre toti agentii publici, dar si interdictia recuzarii acestora pe motiv de sex, rasa, religie sau credinta; adoptarea pentru scoala a dispozitiei urmatoare: "in respectul libertatii de constiinta si al caracterului propriu al liceelor private aflate sub contract, sunt interzise in scoli, colegii si licee, tinutele si semnele care vadesc o apartenenta religioasa sau politica. Orice sanctiune va fi proportionala si va fi luata dupa ce elevul a fost invitat sa se conformeze obligatiilor care-i revin", textul fiind insotit de urmatoarea explicatie: "tinutele si semnele religioase interzise sunt semnele ostensibile, precum o cruce mare, voalul sau kippa. Nu sunt considerate ca manifestand o apartenenta religioasa semnele discrete: medalii, cruciulite, steaua lui David, mana Fatimei sau exemplare mici din Coran"; invatamantul superior va putea adopta regulamente de ordine interioara care sa reaminteasca studentilor regulile de functionare a serviciului public; completarea legii spitalelor cu dispozitii care sa prevada obligatiile pacientilor, mai ales interdictia recuzarii personalului medical si respectarea regulilor de igiena si sanatate publica; inserarea in codul muncii a unui articol care sa le permita angajatorilor sa reglementeze tinuta vestimentara si afisarea unor semne religioase, in functie de imperative de siguranta sau legate de contactul cu clientii.

Citite din perspectiva laicitatii, propunerile Comisiei Stasi, asumate in mare masura de Presedintele Chirac, sunt perfect coerente cu logica spatiului public francez: Chirac a accentuat de altfel acest aspect in interventia sa din 17 decembrie, atunci cand afirma ca "exaltarea particularismelor care separa" este sursa unor "inegalitati inacceptabile" si ca Republica trebuie sa reactioneze. Citite intr-o cheie religioasa, aceleasi propuneri risca sa para inca mai scandaloase decat pozitia adoptata de Franta in timpul razboiului din Irak. Presedintele francez pare, de altfel, constient de acest risc. În aceeasi declaratie din 17 decembrie, el insista asupra legaturii dintre dezbaterea asupra laicitatii si pozitiile adoptate de Franta pe scena internationala in 2003, afirmand ca mesajul "de pace si toleranta" al Republicii franceze din primavara anului trecut trebuie sa guverneze si "in interiorul propriilor frontiere".