De același autor
De când plagiatul premierului Ciucă a devenit un fapt de largă notorietate, cererii de a fi schimbat i s-a răspuns sec: nu putem înlocui, când războiul e la granițele noastre, un general aflat în fruntea guvernului. Când a venit vorba despre gafa lui Dîncu, care a cerut Ucrainei să negocieze cu Rusia ca să obțină pacea, solicitarea de a fi schimbat a venit chiar de la șeful statului. Toată lumea a înțeles că, în limitele culturii politice a actualei coaliții, plagiatul poate fi iertat, dar nu și o aberație despre mersul – ori, mai precis, despre oprirea – războiului declanșat de Putin.
După care au urmat zile bizare. Azi îl auzeai pe Ciolacu taxând derapajul colegului său ce deținea portofoliul Apărării, pentru ca a doua zi tot Ciolacu să ceară clemență. Premierul anunța că va discuta de îndată cu ministrul, iar după două zile acesta se fotografia într-o minunată librărie din Bruxelles cerând „mitocanilor” să nu-i deranjeze liniștea interioară. A fost nevoie de două lungi săptămâni confuze pentru ca Dîncu să își scrie demisia. Invocând imposibilitatea de a lucra cu Iohannis.
E adevărat că președintele are partea lui de vină. Atunci când l-a numit pe Dîncu, știa că acesta nu are nici în clin, nici în mânecă cu un portofoliu căruia pe vremuri i se spunea Ministerul de Război. La fel ca și-n cazul numirii Vioricăi Dăncilă, probabil că șefului statului nu i-a păsat ce nume trimite PSD la Cotroceni. Eroarea lui Iohannis nu este însă mai mare decât cea a lui Ciolacu.
Pe de altă parte, felul cum acesta din urmă a tratat criza de la Apărare și după demisia lui Dîncu vădește faptul că ne aflăm într-un moment de cotitură din viața coaliției de guvernare. Șeful PSD n-a numit imediat un înlocuitor. Ba s-a grăbit să ceară ca premierul să fie cel care asigură interimatul. În culise au circulat zvonuri cum că pesediștii ar vrea să cedeze peneliștilor portofoliul Apărării, primindu-l în schimb pe cel al Energiei. Alte zvonuri pomenesc dificultatea de a găsi un înlocuitor. În orice caz, un minister ce ține de domeniul rezervat al președintelui nu are un titular. Ciolacu pare să vrea să-l pună în dificultate pe Iohannis.
Toate astea se petrec în condițiile în care sunt în desfășurare alte polemici între cele două tabere politice principale ale coaliției. PSD i-a atacat pe președinte și pe peneliști pentru poziționările publice privitoare la mărirea pensiilor. Și unii, și ceilalți vor să seducă electoratul format din pensionari. Deocamdată, vehiculând procente și amânând o decizie, coaliția în întregul ei n-a făcut decât să trezească stupoare. Mai ales că și PSD, și PNL se străduiesc de luni bune să convingă publicul că de vină pentru nehotărârea lor ar fi decizia USR de a bloca la 9,4% din PIB cheltuielile cu pensiile. Fostul ministru Ghinea a explicat că limita respectivă îngăduie măriri mai mari decât cele propuse de Ciolacu și Ciucă, dar degeaba.
O altă dispută pornită de pesediști privește impozitarea progresivă. Cu șase luni înainte de a prelua șefia guvernului, Ciolacu a reluat teza potrivit căreia filosofia cotei unice trebuie abandonată. E adevărat că partidele de stânga sunt definite de filosofia opusă, cea a cotei progresive. Nu aici e noutatea. Ci în faptul că, argumentându-și opțiunea, liderul PSD a mers până acolo încât a definit cota unică drept o soluție ne-europeană, pe care doar Rusia ar mai îmbrățișa-o azi. Detaliul istoric e mai puțin important decât cel ideologic. A-i pune alături pe Putin și Iohannis, a identifica filosofia fiscală a PNL cu cea a Rusiei unite nu e un reproș oarecare.
Sigur, se vor găsi unii care să spună că pe Ciolacu îl cam ia gura pe dinainte. Deunăzi, tot el declara că prin venele peneliștilor curge sânge pesedist. Dar dacă, după cinci zile, ajungi să crezi că e vorba, de fapt, despre sânge putinist, concluziile practice sunt diferite. Rezistă coaliția? //
