Achiziţiile publice intră în conul umbros al corupţiei

Modificarea legislaţiei care patrona achiziţiile publice a stârnit emoţii în rândul opiniei publice, i-a înfuriat pe jurnalişti şi i-a speriat pe contribuabili.

Criticii relaxării pragurilor, din­colo de care este obligatorie or­ganizarea unor licitaţii publice pentru achiziţia de mărfuri şi servicii, văd în noua lege un impuls dat furtului fără bariere. Argumentele celor care justifică oportunitatea relaxării sunt şi ele interesante, deoarece ţin de lo­gica economică, potrivit căreia ve­chiul sistem era o frână în calea unor fleacuri, în schimb nu putea opri aranjamentele bine ti­cluite de atribuire a contractelor grase. Trebuie remarcat însă că Ro­mânia avea cea mai restrictivă legislaţie dintre toate statele Uni­unii Europene în chestiunea achi­ziţiilor publice şi, cu toate aces­tea, parfumul de corupţie al afa­cerilor statului era ameţitor.

Uşi fără lacăt

Acest salt spectaculos al pra­gu­rilor, care lasă spaţiu unor chel­tuieli publice fără bătaia de cap şi fără birocraţia licitaţiilor, rămâne sub nivelul european. Dar asta nu înseamnă că vreun ban public se poate cheltui în Europa, aşa, după bunul plac al unui director de protocol din vreun minister sau al unui primar de comună. Toate cheltuielile sunt efectuate sub imperiul transparenţei, deci al corectitudinii faţă de contri­buabili, care trebuie să ştie cum şi în ce scop se cheltuie banul public, pe care ei l-au transferat statului sub forma taxelor şi im­pozitelor. Toate cheltuielile sunt anticipate şi presupun publi­ci­ta­te, aşa încât eventualele firme in­teresate să furnizeze mărfuri şi servicii să ştie din timp care va fi cererea din spaţiul public. La noi, bănuiala de coruţie, sen­ti­mentul că asupra banului public se va năpusti o haită de firme atent selectate, că nu există me­canisme de blocare a jafului ri­di­că mari semne de întrebare pri­vind oportunitatea unei legislaţii mai relaxate. E ca şi când ai ştam­pila furtul la drumul mare.

„Pentru o lume normală, pra­gurile care existau la noi erau exagerat de mici. Este antie­co­nomic să ai restricţii mărunte, nu ştiu însă dacă în România este bine să relaxăm condiţiile. Poate că era mai bine să ai un lacăt la uşă, nu că te-ar păzi de hoţi, ci pentru că ştii că hoţul ca­u­tă mai întâi o poartă deschisă. Or, noi am cam deschis poarta prematur. Totuşi, nici res­tric­ţi­ile anterioare nu reuşeau să blo­cheze abuzurile, iar controlul era ineficient. Se construiau caiete de sarcini aberante, cu des­ti­na­ţie precisă“, spune analistul eco­nomic Aurelian Dochia.

Tragem perdeaua

Marea problemă a României nu este această relaxare a condiţiilor, care ţine de logica economică a mişcării banului, ci aşezarea afa­cerilor statului pe un fond de transparenţă, onestitate şi corec­titudine. Administraţia publică şi cea locală ar trebui să aibă pro­ceduri care să împiedice dirijarea banului public către anumiţi abo­naţi, care, în multe cazuri, nu sunt altceva decât prieteni, nea­muri sau sponsori ai puternicilor zilei. Probabil aşezarea unei legis­laţii care să scotocească în averile ce­lor care stau la diversele bu­toa­ne ale afacerilor statului, aşa în­cât să justifice flotila de maşini, vila de vacanţă şi căsoiul „moş­te­nit“ de la cine ştie ce mătuşi care au mu­rit în sărăcie lucie, ar mai uşu­ra apăsarea acestei sufocante co­rupţii pe care simţim că o lege mai permisivă o face să joace ton­to­ro­iul pe minţile şi cu banii noş­tri.

O vreme va domni haosul în sis­temul de achiziţii, se tem ex­per­ţii. Mai mult, unii analişti văd în noile reglementări o intenţie as­cunsă de a colecta bani de la oa­menii de afaceri în scopul sus­ţinerii cheltuielilor ocazionate de alegerile anului viitor.

Problema e la noi: corupţia

„Deocamdată, avem o lege cu ca­re va trebui să învăţăm să tră­im. Nu e nimic antieuropean în ea. Problema e la noi: corupţia“, spune Dochia.

Poate că o soluţie elegantă, efi­cientă şi care ar fi veştejit co­rup­ţia ar fi fost adoptarea modelului irlandez, care a strâns toate cum­părăturile statului într-o singură prăvălie, eliminând risipirea fa­vorurilor în mii de mâini, spune Cristian Pârvan, secretarul ge­ne­ral al Asociaţiei Oamenilor de Afa­ceri din România (AOAR). „Ştim, din observaţiile tre­cu­tu­lui apropiat, că la Brăila hârtia de scris e de zece ori mai scum­pă ca la Bucureşti. Şi atunci cre­dem că ar fi mai bine ca toate cheltuielile administraţiei pu­bli­ce să fie derulate printr-o sin­gură entitate care să se ocupe de achiziţii publice“, spune Pâr­van. De exemplu, adaugă oficialul AOAR, nu ştim care este di­men­siunea parcului de maşini al mi­nisterelor. „Ar trebui să ştim, să cunoaştem exact necesarul de carburanţi şi să cumpărăm pen­tru toată lumea, organizat, cu li­citaţie, transparent, aşa cum scrie la carte“, a explicat Pârvan.

Probabil cea mai mare îngrijorare nu o produce ridicarea pragului de achiziţii libere, ci eliminarea filtrelor de control ale pro­ce­du­rilor de achiziţii publice pentru companiile cu capital de stat şi re­giile autonome. Aici e o bâl­bâ­ială în toată regula. Unele com­panii au autoritate contractantă şi vor rezolva chestiunea achi­ziţiilor pe baza unor norme in­terne, altele depind de ministerul tutelar, care respectă procedurile licitaţiilor.

Confuzia este şi mai mare dacă ne gândim că anul trecut, în toam­nă, primul Cabinet condus de premierul Victor Ponta a adoptat o ordonanţă de urgenţă care obliga toate regiile şi com­paniile unde statul este acţionar majoritar să organizeze proceduri de achiziţie publică pentru cum­părături de mărfuri sau pentru pres­tările de servicii de care aveau nevoie. Această ordonanţă, nr. 77 din 27 noiembrie 2012, ca­re modifica OUG 34/2006 privind achiziţiile publice, este aruncată la coş şi este considerată de po­liticienii din arcul puterii „o gre­şeală“.

Cheia pierdută: managementul privat

Într-o economie de piaţă, com­paniile mari unde statul este ac­ţionar au propriile reguli de trans­parenţă, de achiziţii. Care ţin de condiţiile de piaţă şi de obi­ec­tivele de profit. Acolo unde pro­fitul este rege nu-ţi pui problema că un director executiv va semna cumpărarea unor transformatoare vechi, casate şi de nefolosit, doar pentru că sunt vopsite de mânuţa unui politican influent. Această relaxare este firească într-o con­junctură mai vastă, în care com­paniile statului aveau un mana­gement privat, profesionist şi efi­cient, iar companiile erau, la rân­dul lor, listate la Bursa de Valori. Înseşi reglementările pieţei de ca­pital impun informarea tuturor ac­ţionarilor asupra evenimentelor importante, inclusiv asupra chel­tuielilor. Cine a participat la o şe­dinţă a acţionarilor unei com­pa­nii ştie că orice acţionar poate cere socoteală directorilor în chestiunile neclare. Se exercită astfel un control, se impun acolo reguli precise de transparenţă. Pro­blema e tot în mâinile poli­ticienilor, însă. „Proiectul ma­na­gementului privat e o glumă, şi acum ne dăm seama cât era de important. Era rolul acestuia să ia deciziile de achiziţii, trans­pa­rent şi eficient pentru com­pa­nie“, spune Dochia. „Dacă am avea un management privat în care să nu-şi bage coada po­li­ticienii, iar firma să lucreze în condiţiile corporative, atunci evi­dent că orice achiziţie ar fi bine justificată şi s-ar publica de 100 de ori. Ar exista norme, proceduri interne clare. La noi e însă primejdios, deoarece îşi bagă nasul prea multă lume în companiile statului“, spune Pâr­van.

Administraţia viciată

În ce priveşte slăbirea controlului exercitat de autorităţile care su­pervizau achiziţiile publice, ca efect al noilor reglementări, ana­liştii susţin că nu are o influenţă prea mare.

Agenţia Naţională pentru Re­gle­mentarea şi Monitorizarea Achi­ziţiilor Publice (ANRMAP), ins­tituţie în subordinea guvernului, nu a avut mari performanţe co­ercitive, a observat Pârvan. „În 2009, ANRMAP a publicat ul­timul raport interesant, în care făcea observaţii pertinente. To­tuşi, chiar şi atunci arăta că a verificat 143 de contracte ale companiei de drumuri CNADR la care sesizase efectuarea unei publicităţi minimale. Vorbim deci de sume foarte mari an­ga­jate, discret, fără publicitate. Iar sancţiunea pentru lotul ăsta masiv de contracte despre a că­ror valoare nu ni se spune ni­mic a fost un banal avertisment. Poţi face legile cele mai severe, administraţia însăşi e viciată de alte tipuri de influenţe“, spune Pârvan.