Starea incompletă a naţiunii după Ponta

Deşi a avut aparenţele unui dialog deschis cu publicul plătitor de taxe, în realitate prezentarea stării economiei a avut, mai degrabă, scopul de a transmite mesaje către echipa FMI.

Deci, am aflat de la premierul Victor Pon­ta că guvernul îşi propune să readucă eco­nomia în acest an la nivelul din 2008, pier­dut în vremuri de criză. Discursul pre­mierului despre starea naţiunii, de ins­pi­raţie americană, a lăsat impresia unui exer­ciţiu de comunicare al cărui scop este ace­la de a lămuri cetăţeanul asupra cir­cu­i­tu­lui în economie al banului muncit de aces­ta. Toată munca ţării va produce 140 de mi­liarde de euro în acest an. După ce a sta­bilit cifrele mari, premierul a îm­prăş­tiat pro­dusul intern brut pe cap de lo­cu­i­tor, fie el bebeluş, elev sau pensionar, şi a de­dus cât produce fiecare român. Hmm...

În discursul economic modern, produsul intern brut per capita este mai degrabă interpretat ca un indicator care descrie, aproximativ, bunăstarea unui popor decât o măsură a productivităţii acestuia. Pre­mierul a urmărit însă în expunere un algo­ritm riguros, în care, desigur, conta pre­siunea datoriei asupra fiecărui locuitor, pen­tru că, nu-i aşa?, datoria e istorică, e moş­tenită, deci e o fatalitate de care nu este responsabil actualul Cabinet instalat la Palatul Victoria. Algoritmul, nemilos, a descris însă apariţia unor noi datorii: sta­tul încasează, în medie, 2.300 de euro pe cap de locuitor şi cheltuie 2.450 de euro pen­tru fiecare român, diferenţa - şi asta a ră­mas neexplicat - o împrumută. Deci va avea şi actualul Cabinet o contribuţie ne­mijlocită la amplificarea datoriei publice. Prezentarea premierului a inclus şi o re­de­finire a cheltuielii statului pentru plata do­bânzilor asociate datoriei publice. Îm­păr­ţită şi ea pe cap de locuitor, i s-a spus „pa­gubă“. Un tuşeu gros, poate era mai po­trivit cuvântul „povară“.

Deşi a avut aparenţele unui dialog deschis cu publicul plătitor de taxe, în realitate prezentarea stării economiei a avut, mai degrabă, scopul de a transmite mesaje că­tre echipa FMI care soseşte la Bucureşti în această săptămână: acesta este bugetul, care, iată, are un deficit ţinut sub control, reducem cheltuielile, îngheţăm salariile, continuăm reforma companiilor statului.

Misterele abundă în retorica mesajului des­tinat să descrie starea economică a na­ţiu­nii. Pluteşte în aer ameninţarea impo­zi­tului forfetar, aspru criticat de micii afa­cerişti. Rămâne un mister chestiunea im­pozitului pe venit, va fi el redus, chiar pâ­nă la zero, pentru salariile mici, aşa cum sunau promisiunile de seducţie a elec­to­ra­tului? Şi dacă răspunsul e afirmativ, care e sursa de acoperire a pierderii de veni­turi? Oamenii de afaceri nu au niciun reper clar al fiscalităţii pe muncă: rămân taxele nemişcate sau se reduce cumva po­vara acestora? Nu se ştie nici dacă în acest an se va reduce vreun procent din taxa pe valoarea adăugată. Apar aluzii vagi la ide­ea continuării reformei companiilor sta­tului, fără să aflăm însă dacă va fi reluat, asu­mat şi, mai ales, respectat calendarul de listare. Nimic despre Hidroelectrica. Re­ferirea la Oltchim, un mare eşec al anu­lui trecut, s-a limitat la indicaţii regizorale pentru justiţie, nu la chestiuni economice. Până la urmă, pe oamenii din Vâlcea nu-i interesează cum sau dacă va fi pedepsit Dan Diaconescu pentru că şi-a deşertat, la propriu, sacul de promisiuni la Oltchim, ci dacă afacerea are un viitor sau nu.

Ponta a evitat cuvântul austeritate, deşi a lăsat să se înţeleagă că nu poate fi vorba de vreo creştere de salarii în 2013, insis­tând însă asupra faptului că şi-a respectat promisiunile. În esenţă, avem în faţă sch­i­ţa unui buget de austeritate, care nu prea are şanse de a stimula creşterea eco­no­mică. Investiţiile statului sunt la cota de avarie, la un nivel modest, de 5,3 miliarde de euro, dacă scădem fondurile europene. Factura de cheltuieli pentru bunuri şi ser­vicii este surprinzător de mare şi de opa­că. Nu ştim ce ascunde şi, mai ales, de ce e inferioară sumei alocate investiţiilor. Gu­vernul nu pare a avea o soluţie pentru pla­ta despăgubirilor pentru terenuri şi cons­trucţii naţionalizate, care ar totaliza vreo 8 miliarde de euro. Se mai întorc aşa, ca un bumerang, efectele efervescenţei po­li­tice cu care partidele acum la putere sus­ţineau, din opoziţie, avalanşa de procese în­dreptate împotriva statului de diverse ca­tegorii bugetare ce se considerau ne­dreptăţite. Iată că trebuie să găsească vreo 2 miliarde de euro pentru a achita factura hotărârilor judecătoreşti în favoarea ce­rerilor cadrelor didactice şi a altor bu­ge­tari. Restituirea taxei auto e şi ea o povară de un miliard de euro. E greu! Şi nu e clar dacă banii ăştia sunt prinşi în calculele actualei schiţe de buget. Realitatea econo­mică e însă dură: dobânzile la credite s-au mărit, afacerile găsesc greu finanţare de la bănci, exporturile încetinesc, iar inflaţia ţo­păie spasmodic. Ce locuri de muncă pu­tem crea? Poate că Victor Ponta ar trebui să mediteze asupra unei fraze celebre din discursul modelului său politic.

„Şi vom fi judecaţi în funcţie de maniera în care vom livra, corespunzător, toate promisiunile în domeniul economiei, al educaţiei, al spitatelor, al criminalităţii, al transportului, al reformei sociale, al poziţiei Marii Britanii în lume“ (Tony Blair, primul discurs despre starea na­ţiu­nii, iulie 1988).