De același autor
Recitesc de câteva zile cartea lui Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat (vol. 2, Editura Vitruviu, 2006), și nu pot să scap de senzația absolut sâcâitoare că acel timp pe care îl evocă autoarea nu s-a terminat încă. Într-adevăr, nici o epocă istorică nu se termină la o dată fixă. Decembrie 1989 părea a fi pentru noi data la care am schimbat comunismul cu o societate democratică. Așa credeam cei care am trăit acele momente. Ce mult ne înșelam atunci! Ceea ce mă frapează la această lectură este că regăsesc în politica de azi metode specifice anilor '50. De exemplu, jocul cu codurile penale. Comuniștii au avut nevoie de câteva articole cu ajutorul cărora au distrus întregul edificiu al societății democratice interbelice: ele pedepseau „uneltirea contra ordinii sociale“, „instigarea publică“ și „omisiunea denunțării“*. Azi, codurile penale sunt modificate oarecum în sens invers: sunt dezincriminate fapte de corupție, denunțul nu e valabil decât dacă a fost făcut în limita unui an, termenele de prescripție sunt reduse. Ai zice că, dimpotrivă, statul devine acum mai generos cu cetățenii lui. În realitate, efectele acestor modificări sunt similare celor din anii '50. Ele urmăresc slăbirea statului de drept și înlocuirea lui cu unul mafiot, cu un stat capturat de un grup de politicieni, așa cum era și statul comunist. Cine sunt artizanii acestor schimbări? Nu întâmplător, chiar partidul scos din țeasta unuia dintre ultimii staliniști.
Noutatea absolută pe care acești fii și nepoți de activiști, securiști și turnători au lansat-o pe piață este vehemența lor anticomunistă. Dintr-o dată, printr-o răsucire cu adevărat spectaculoasă, ei au început să vâneze „securiști“ și „torționari“. Aproape că rămâi mut când îi vezi ce spume verzi fac la gură când vine vorba de tortura din închisorile comuniste. Indignarea îi transformă în adevărați cavaleri ai dreptății. Seară de seară, încalecă scaunele studiourilor TV și se luptă cu torționari inventați. Când minciuna devine atât de groasă, ce poți să mai spui? Să intri în dialog este o imposibilitate. Pentru că ei nu cunosc decât tehnica monologului.
Odraslele vechilor comuniști și-au întors pielea pe dos și au devenit peste noapte vânători de securiști. Anticomuniști de rit nou. Cea mai importantă filială s-a sălășluit chiar în bârlogul celui mai notoriu turnător, dotat cu un cinism de maximă concentrație, de vreme ce și-a denunțat propriile rude. Ei au învățat foarte bine lecția propagandei și o pun în practică cu o perseverență de fier: o minciună repetată la nesfârșit devine, în cele din urmă, credibilă nu doar pentru cei slabi de înger, ci, mai ales, pentru cei care au o anume dependență de a fi mințiți, fiindcă doar astfel își găsesc rațiuni pentru liniștea propriei conștiințe, terfelite în fel de fel de complicități. O astfel de minciună rostogolită seară de seară a produs „cazul Lazăr“. Demascarea a urmat regulile clasice ale propagandei de partid. Nu conta că erau doi Lazări în discuție, important era doar efectul. Procurorul trebuia să devină în ochii tuturor un torționar. Iar efectul a fost obținut, măcar în parte. Căci obiectivul lor este unul foarte clar, așa cum s-a și spus, – pupitrul de comandă al justiției.
Faptul că un fost disident anticomunist din anii '80, Mircea Dinescu, a participat la acest spectacol, dezicându-se public de apartenența la GDS, doar pentru a-și întări adeziunea la noua sectă anticomunistă Antena 3 & Luju, spune foarte mult despre ce s-a întâmplat cu noi în acești 30 de ani. Sigur că Mircea Dinescu este azi un personaj aproape nefrecventabil, de când s-a transformat în vedetă TV și prestator de servicii media pentru PSD, dar continui să cred că disidența lui a fost una autentică. Cum de a ajuns aici, ce fibră ascunsă a ființei sale l-a trădat într-atât pe tânărul poet nonconformist, sincer, nici nu mai contează. Nu putem decât să constatăm că pe lângă el sunt destui oameni de bună-credință încă foarte vulnerabili la aceste narațiuni propagandistice.
Răsturnarea adevărului poate compromite orice formă de rezistență onestă la sistem. Metoda nu e deloc nouă. A fost aplicată și în anii '80 pentru a anihila exilul. Apelul Goma din '77 a fost urmat de o campanie de infestare și decredibilizare a exilului: „Se infiltraseră trimiși speciali care pretindeau că nu Goma, ci ei scriseseră Manifestul. Mai pretindeau că Goma este comunist, iar soția lui este nepoata Anei Pauker. (...) Astfel ne-am trezit, Virgil și cu mine, transformați în niște primejdioși galonați ai KGB-ului“1. Sună cunoscut, nu-i așa? Minciunile sunt atât de neverosimile și produc o asemenea perplexitate, încât orice reacție de denunțare a lor devine, vrând-nevrând, o formă de a le da credibilitate. Orice evidență pălește în fața propagandei, căci rostul ei este de a desființa realitatea.
Din fericire, a apărut o generație care, deși în majoritate nu a trăit în comunism, știe să-i identifice cu exactitate pe deghizații zilelor noastre. Sloganuri precum PSD – ciuma roșie sau Jos comuniștii!, care i-au înfuriat peste măsură, sunt o dovadă a perspicacității lor istorice. Totul e atât de simplu pentru tinerii care și-au luat în serios meseria de cetățeni. Privirea lor limpede trece dincolo de orice manipulare. Ei nu au dubii și nici nu se pierd în detalii. Știu ce vor: s-au născut liberi și vor să trăiască liberi. Or, pentru asta trebuie smulsă din rădăcini buruiana comunismului, a acestui trecut care pare că nu mai vrea să se termine.
Ei sunt adevărații anticomuniști! //
1. Monica Lovinescu, La Apa Vavilonului, vol. 2, Editura Humanitas, 2001, p. 233.
