De același autor
Istoria scurtă și zbuciumată a ICR este un exemplu perfect de fragilitate instituțională într-o societate încă neașezată, cum este cea românească. Presărată cu scandaluri, această scurtă istorie devine după trei decenii un simbol al eșecului, o dovadă că după 1989, deși eliberată de cenzură și – cel puțin teoretic – nemaifiind instrumentalizată pentru propagandă, cultura și-a pierdut rolul principal pe care îl avea în societatea românească. Mai grav este că nu și-a mai găsit altul, fiindcă felul în care ne raportăm la cultură în această societate este malformat de cele peste patru decenii de comunism. Gonflată artificial înainte de 1989, pentru a-i crește impactul propagandistic și pentru ca prin ea să se umple golurile pe care le lăsa artificiala cursă de construire a „societății multilateral dezvoltate”, cultura a ajuns să joace un exagerat rol principal. Artiștii, oamenii de cultură în general, erau „stâlpii societății”, conștient sau nu, ei sprijineau arhitectura umană a „omului nou” sau, în puține și curajoase cazuri, o contestau, arătând că există și oameni echipați cu conștiință critică. În orice caz, cultura stârnea oamenilor obișnuiți respect și admirație, încă latente și astăzi, mai ales la populația vârstnică.
Însă respectul latent nu ajută prea mult, ce s-a modificat radical între timp este rolul culturii în societate, care a devenit, ca să folosim un termen din culisele teatrului, cel mult un „rol de figurație”. Când au nevoie de suport electoral, partidele își iau alături artiști cunoscuți, care să le sporească impactul public, abandonându-i imediat după aceea, fără prea multe scrupule. E inutil să încercăm să contestăm ceea ce a fost numit în tomuri impresionate „logica culturală a capitalismului târziu”, o logică în care cultura nu mai poate fi în prim-plan. Tot ce putem face e să încercăm să reformăm structurile culturale existente, majoritatea moștenite de la regimul comunist, să nu le lăsăm să se piardă și, pas cu pas, să le aducem în secolul XXI, unde nu sunt încă. Iar pe parcursul acestui proces să scăpăm inclusiv de fixația conform căreia o instituție culturală trebuie condusă neapărat de un artist. E unul din motivele pentru care s-au degradat instituții-simbol, vezi cazul Naționalului bucureștean, aflat azi într-un nou scandal care îi grăbește deriva.
Revenind la instituția numită ICR, nu strică să ne amintim că aceasta s-a născut ca echivalent al unor structuri speciale apărute înainte de 1989 prin grija partidului unic, care ținea mult la imaginea sa în străinătate. După 1989, nou-înființata Fundație Culturală Română avea o misiune similară, cum are în continuare, și anume promovarea culturii române în lume, conform intereselor definite de noua conducere a țării, o țară care intra într-o transformare mai mult mimată decât asumată. Din 2003, având personalitate juridică și un nume nou, Institutul Cultural Român, instituția a traversat mai multe etape, fiind la un moment dat foarte aproape de o reformă reală, sub conducerea lui Horia Roman Patapievici, reformă neîmplinită în cele din urmă, tocmai pentru că pașii prea repede făcuți de cineva produc efectul pervers de a-i lăsa pe toți ceilalți în urmă, aspect pe care mediocrii nu-l pot accepta, fiindcă ar face mai vizibilă mediocritatea lor.
Problema dublei apartenențe a ICR – pe de o parte de Senat*, iar pe de altă parte de Ministerul de Externe, care îl tratează ca pe ruda săracă venită de la țară cu pretenția de a fi găzduită și hrănită – este unul din principalele obstacole care împiedică restructurarea acestei instituții. Celălalt obstacol major este acela că funcțiile de conducere din ICR sunt tranzacționate fără scrupule pentru satisfacerea intereselor politice, devenind sinecuri în cel mai strict sens al cuvântului. Cum să-și îndeplinească misiunea o instituție lipsită în mod sistematic de personal competent (cu puține excepții care confirmă regula), boicotată financiar, împotmolită într-o birocrație inexplicabilă pentru orice entitate funcțională din țările civilizate?
Întâmplător sau nu, am fost mereu aproape de istoria ICR, primele mele știri ca tânăr jurnalist cultural la ziarul Azi au fost despre evenimente ICR, prima mea carte, Șah la regizor, a apărut în 2003 la Editura Fundației Culturale Române, condusă de scriitorul Augustin Buzura, chiar înainte de schimbarea fundației în institut. De-a lungul timpului, am fost invitată, am organizat sau am prezentat diverse proiecte derulate de ICR în străinătate, luând deseori contact cu publicul din diaspora, am fost membră a comisiilor de selecție a proiectelor (pe vremea când acestea chiar erau evaluate de experți independenți, adică în perioada conducerii Patapievici), am văzut cu ochii mei cum e privit ICR de partenerii străini, așadar, am avut ocazia de a observa instituția, precum și majoritatea reprezentanțelor ei principale, atât din afară, cât și dinăuntru. Cea mai recentă „relație” cu ICR am avut-o în 2017, când am fost propusă de USR, alături de coregraful, dansatorul și managerul cultural Cosmin Manolescu, pentru conducerea instituției. Îmi amintesc și acum surpriza pe care mi-a provocat-o această invitație, făcută prin vocea senatorului USR Vlad Alexandrescu. Mi-o amintesc bine, pentru că gestul m-a surprins prin normalitatea lui, într-atât eram de obișnuită cu reversul medaliei, și anume cu numirile politice sau clientelare la conducerea instituțiilor culturale românești, procedeu la care fusesem martoră și pe care îl criticasem deja de peste două decenii. Nu eram membră a partidului care îmi făcea această propunere, cum nu sunt nici acum, abia dacă îl cunoșteam pe senatorul Vlad Alexandrescu, cu care mă mai întâlnisem la câteva consultări provocate de el cu mediul cultural, așadar, era limpede că singurul lucru care contase în alegerea mea era competența dovedită. Ceea ce oriunde în lume ar fi fost doar normal, aici era, în societatea românească în tranziție, un fapt surprinzător. A fost și motivul pentru care am acceptat și pentru care, deși știam, cu siguranță, că nu avem șanse să fim votați, USR fiind un partid în opoziție, atât eu, cât și Cosmin Manolescu am lăsat deoparte tot ce făceam și am lucrat împreună la o propunere de program și de reformă instituțională, în speranța că măcar o parte din ideile acestea, bazate pe experiența noastră anterioară cu ICR și pe experiența în producerea și prezentarea culturii în țară, vor da de gândit celor care ne audiau sau celor care vor prelua conducerea instituției, fiind propuși de coaliția la putere. O naivitate în plus, ca multe altele consumate de-a lungul acestor decenii, pentru acțiuni de advocacy, pentru consultări mimate, nu reale, pentru zeci de ore de muncă donate de mine și de colegii mei pentru ca expertiza acumulată de noi să poată fi dată mai departe oamenilor politici nou instalați în diverse funcții culturale despre care nu aveau habar.
În nici un caz nu vreau să mă plâng, dimpotrivă: cred că e nevoie să continuăm, să facem eforturi și mai mari, să punem constant presiune pe cei care iau deciziile și să fim cât mai vocali când le spunem ce așteptări avem de la ei. E singurul fel în care se construiește o societate democratică sănătoasă. Eșecul instituțional e și responsabilitatea societății civile, nu doar a politicienilor. Din păcate, odată cu noul scandal legat de ICR, provocat de recentele numiri la conducerea reprezentanțelor din străinătate conform aceluiași „principiu”, și anume „interesul politic bate competența”, am ajuns într-un nou impas. Sunt voci care declară falimentul fără drept de apel al instituției culturale într-un mediu corupt politic precum cel românesc. În speța ICR s-a cerut chiar desființarea, așa cum s-a mai cerut în trecut desființarea Ministerului Culturii sau a unor muzee, teatre, etc, pentru că acestea erau conduse defectuos și păreau imposibil de reformat.
După doi ani în care mediul cultural a fost eviscerat de imprevizibilitate, de nesiguranță, de lipsă de direcție, pe fondul restricțiilor provocare de pandemie, mi se pare că tendința de a abandona speranța într-o schimbare în bine s-a adâncit periculos. Poate că și generația mea a obosit după trei decenii, poate că e timpul ca o nouă generație de artiști și oameni de cultură să-și ocupe poziția în această dinamică a relației cu puterea și să-și impună mai vocal punctul de vedere. Poate că e timpul ca „actorii” să se schimbe complet și să-și scrie un alt scenariu, renunțând la nostalgia ideii moștenite, conform căreia cultura deține obligatoriu un rol principal și obținând în schimb pentru aceasta măcar un rol secundar, dar stabil și coerent, în societatea românească. Nu întâmplător, de foarte multe ori s-a dovedit pe scena lumii că rolurile secundare bine jucate pot genera prestații memorabile. //
* Pentru cine nu mai ține minte, inițial, ICR se afla în subordonarea directă a președintelui, ceea ce îi oferea o mai mare libertate, dar din 2012, decizia s-a mutat de la președinte la Senat
