De același autor
Faptele descrise de procurorii DNA și acuzațiile lansate de Elena Udrea în ultimele zile par desprinse dintr-un scenariu scris de mâna propagandiștilor lui Dan Voiculescu. Instituții și oameni atacați ani de zile, seară de seară, de Antena 3, pe motiv că ar face parte din „sistemul mafiot al lui Traian Băsescu“ le confirmă azi, cu lux de amănunte, acuzațiile de corupție și teoriile conspiraționiste. Iar viața bate, din nou, filmul!
Unele detalii ale implicării Elenei Udrea în afaceri oneroase, așa cum sunt ele prezentate acum de anchetatori, dovedesc că imaginația celor care s-au străduit de-a lungul timpului să o portretizeze drept capul „mafiei prezidențiale“ a avut totuși niște limite. După cum acuzațiile aduse de Elena Udrea celor doi șefi ai Serviciului Român de Informații din mandatul prezidențial al lui Traian Băsescu sunt mult mai grave decât tot ce au spus vreodată tele-inchizitorii plătiți să îi calomnieze pe cei ce au avut vreo contribuție la condamnarea șefului lor.
Nici măcar celor mai zeloși propagandiști ai lui Voiculescu nu le-a trecut prin cap să îl acuze pe generalul Florian Coldea că i-a cerut 500.000 de euro lui Dorin Cocoș pentru a-i finanța televiziunea lui Sebastian Ghiță. Sau că ar fi blocat difuzarea unei dezvăluiri compromițătoare despre implicarea lui Vasile Blaga în dosarul Microsoft. Sau că unul dintre cei mai controversați oameni de afaceri, astăzi arestat și acuzat de corupție, a avut repetate întâlniri de taină la sediul SRI cu șefii serviciului.
Pentru cei convinși că, în anii cât Traian Băsescu a fost președinte, justiția a cunoscut o transformare radicală, benefică și că nivelul ridicat al colaborării serviciilor de informații cu partenerii din NATO este un semn cert al reformării lor profunde în ultimii zece ani, este irelevant ce a spus sau spune Antena 3 în aceste zile, dacă jubilează sau dacă mai degrabă par încurcați de noul context, care le cam dă peste cap planurile de supraviețuire.
Foarte relevante, însă, sunt alte întrebări, care forează în paradoxul creat de atacurile încrucișate din ultima vreme: „Cum a fost posibil, totuși, ca președintele care ne-a redat speranța în justiție să aibă drept principal colaborator un om acuzat nu doar de fapte de corupție, dar și că a întreținut o relație de prietenie cu un procuror-șef, menită să blocheze bunul mers al justiției? Este ceva adevărat din dezvăluirile celui mai apropiat colaborator al lui Traian Băsescu referitor la relația unor șefi ai SRI cu oameni de afaceri corupți și cu politicieni? Ceea ce noi am aplaudat în ultimii ani, rezultatele mult așteptate ale unei mult întârziate campanii anticorupție și reformarea serviciilor, a fost o gigantică farsă?“.
La primele două întrebări este inutil să încercăm să găsim un răspuns până ce procurorii, SRI și chiar fostul președinte nu își vor fi spus cuvântul final. Dar la ultima se poate răspunde, iar răspunsul este un categoric nu. Mai mult, scandalul care zgâlțâie astăzi politica, justiția și serviciile ar putea avea urmări benefice. Ar putea marca încheierea perioadei imunităților, o etapă în care s-a făcut justiție, dar în care unii oameni au fost totuși protejați, iar alții au plătit mai mult decât ceilalți pentru fapte similare.
Iată argumentele.
Cel mai important câștig al ultimilor ani a fost întărirea unora dintre instituțiile de bază ale statului. Rezultatele luptei anticorupție, închiderea unora dintre canalele majore de fraudare a banilor publici, rezistența la influențele negative ale partidelor și presiunea din ce în ce mai mare pusă pe politicieni pentru a înceta să mai fure și să mai folosească instituțiile publice în interes personal, integrarea deplină pe plan militar și informațional cu NATO și SUA, toate sunt rezultatul consolidării interne a instituțiilor cu un rol vital în a trasa și a veghea la respectarea liniilor roșii în stat.
Chiar dacă acum acest adevăr pare să fi fost uitat, Adrian Năstase, Sorin Ovidiu Vîntu, Dan Voiculescu și toți ceilalți „pești mari“ din acvariul mafiot nu ar fi ajuns în închisoare dacă DNA, SRI, Înalta Curte și CSM nu ar fi trecut printr-un proces de asanare și reformare profundă.
Nu sunt decât vreo cinci ani de când marea majoritate a românilor erau convinși că nu vor prinde ziua în care mari păpușari precum Viorel Hrebenciuc, Dumitru Nicolae și Dorin Cocoș vor face concurs în arest care toarnă mai mult despre cei de la care au luat sau cărora le-au dat mită.
Nu sunt decât vreo șapte-opt ani de când cei ce înțelegeam că epoca de aur a imunităților și a controlului politic asupra justiției și a serviciilor de informații a început să apună formam o minoritate microscopică.
Trecerea de la o neîncredere profundă în capacitatea instituțiilor de bază de a se reforma într-atât încât să fie capabile să se atingă de cei mai puternici oameni ai țării, când încalcă legea, la a considera ceva aproape banal ca un fost ministru de Interne să ajungă după gratii (vestea arestării lui Cristian David nu a intrat în top 5 pe cele mai multe site-uri de știri) s-a făcut probabil prea rapid.
Altfel nu se explică de ce foarte mulți oameni par să nu realizeze că acest salt uriaș de la zero luptă anticorupție la război total nu a fost un cadou divin. Resorturile sale sunt cât se poate de palpabile și meritul aparține integral unor oameni în carne și oase: un număr relativ mic, la început, de angajați din justiție și din servicii care au întors armele împotriva majorității colegilor lor ce funcționau după regulile strâmbe impuse de șefi precum Ioan Amărie, Radu Timofte, Lidia Bărbulescu și Dan Lupașcu.
Insurecția împotriva nucleelor corupte și aservite intereselor politice din instituții nu ar fi fost posibilă fără sprijinul politic și instituțional al lui Traian Băsescu și al unor miniștri ca Monica Macovei, dar nu ar fi fost posibilă nici fără onestitatea, curajul, profesionalismul și abilitatea celor numiți pentru a curăța mizeria acumulată la vârful statului în zeci de ani de corupție endemică și pentru a instala sisteme de lucru în acord cu standardele impuse de UE, de NATO, de parteneriatul strategic cu SUA.
Pentru toate lucrurile bune care s-au întâmplat în România în ultimii ani, o mână de oameni, în prima fază, au muncit pe brânci și și-au asumat riscuri imense.
Nu e puțin lucru să fii primul magistrat care aprobă trimiterea în judecată a unui fost premier, după zeci de ani în care nici un procuror-șef nu a îndrăznit să dea undă verde pentru trimiterea în judecată a unui politician de top sau a unui multimilionar.
Nu e puțin lucru să fii primul șef de serviciu de informații care ajută la strângerea probelor necesare trimiterii în judecată a numeroși generali din propriul serviciu, considerați adevărate legende vii și cărora mulți colegi simțeau că le datorează carierele.
Cine crede că noilor procurori-șefi și noilor șefi de servicii de informații le-a garantat cineva succesul și că îi va proteja de răzbunarea celor pe care i-au mazilit sau băgat la pușcărie, după ce nu vor mai fi în funcții, se înșală. Nimeni nu te poate proteja de astfel de riscuri. Nici măcar președintele.
Dacă mulți dintre noi am început să credem că România poate renaște, văzând cum sute de mafioți ajung acolo unde le este locul, este pentru că o mână de oameni au avut curajul să înceapă un război fără precedent împotriva lor.
Rezultatele spectaculoase ale acestei ofensive nu ar fi existat dacă liderii instituțiilor de bază nu ar fi lucrat, în premieră, ca o echipă. DNA nu ar fi fost atât de eficientă fără informațiile de la SRI, SRI nu ar fi avut cu ce să se laude dacă informațiile lor ar fi zăcut prin fișete sau ar fi încăput pe mâna unor procurori incompetenți, așa cum s-a întâmplat ani de-a rândul.
Nici SRI și nici DNA nu și-ar fi văzut eforturile răsplătite dacă instanțele ar fi continuat să se afle sub controlul magistraților grupați în sindicatele protejate de personaje precum Pivniceru și Costiniu. Rolul CSM în destructurarea frățiilor mafiote din justiție și, implicit, în a permite judecătorilor onești să ia decizii corecte în procesele marilor rechini a fost crucial. Așa cum a fost și rolul Înaltei Curți, care până nu de mult a fost ultima, dar și cea mai eficientă redută de apărare a SISTEMULUI.
Dacă toate aceste instituții, dacă șefii lor nu ar fi început să lucreze împreună, așa cum s-a stabilit în una dintre ședințele cruciale ale CSAT prezidate de Traian Băsescu, nici Năstase, nici Hrebenciuc, nici Vîntu, nici Voiculescu, nici Alina Bica, nici Dorin Cocoș, nici golanii din fotbal, și câți alții, nu ar fi fost astăzi după gratii.
Fiecare dintre miile de comentarii elogioase care au fost scrise sau rostite în urma unei condamnări de răsunet sau a unei lovituri aplicate rețelei politicienilor care încă speră la restabilirea statu-quo-ului ante-2005 a fost de fapt un elogiu adus echipei de la vârful instituțiilor de forță și al justiției, care au reușit miracolul unei revoluții anti-SISTEM la care nici nu visam cu puțin timp înainte de a începe, în anii de groază ai guvernării Năstase.
Era realitatea care inspira aceste comentarii laudative sută la sută roz, fără nici o umbră? Nici vorbă! Întrebările despre imunitatea suspectă de care s-au bucurat Elena Udrea și apropiații săi, în anii în care DNA îl trimitea în judecată pe Adrian Năstase, au fost prezente și atunci în analizele celor care își respectă meseria.
La fel și cele despre atenția incomparabil mai mare a ofițerilor SRI pentru afacerile baronilor locali ai PDL decât față de cele ale baronilor PSD. La fel și cele despre jocurile politice ale unor șefi. La fel și cele despre pocăința subită și suspectă a unor magistrați din CSM care au migrat spre partea bună a baricadei doar după ce au fost prinși cu mâța în sac.
De ce au fost trecute aceste umbre în plan secund? Pentru că erau secundare. Tăvălugul se pornise, rezultatele erau spectaculoase, iar cei ce încă mai zburdau în libertate grație unui joc al sorții sau unor calcule cinice ori doar pragmatice sigur nu aveau să se bucure multă vreme de clemență. Cum s-a și întâmplat. Numărul „peștilor mari“ care încă înoată liberi se împuținează pe zi ce trece.
Când valul condamnărilor lovește cu o asemenea forță, își fac iluzii atât cei ce cred că mai pot proteja pe cineva multă vreme, cât și cei cărora li se vinde o asemenea promisiune. Când numărul condamnaților și lanțul complicităților expuse fac masă critică, nici cel mai abil păpușar nu se poate proteja de riscul deconspirării propriilor complicități.
Cu atât mai puțin unul care a luat bani pentru a oferi protecție și nu s-a ținut de cuvânt. Sabia denunțului îi va atârna permanent deasupra capului și numai un jucător împătimit de ruletă rusească ar putea ignora șansele imense de a-și distruge cariera și viața.
Faptul că procurorii nu mai au nici o reținere în a o ancheta pe cea mai apropiată colaboratoare a fostului președinte și că aceasta nu se mai sfiește să lanseze acuzații extrem de grave la adresa a două dintre cele mai importante servicii de informații (răfuiala cu SIE s-a consumat anul trecut) arată că nimeni, absolut nimeni nu mai are forța de a bloca devoalarea unor ilegalități.
Era inevitabil ca unii dintre cei ce au contribuit la repornirea motoarelor justiției să considere că li se cuvine o răsplată mai mare decât salariul și o medalie. Ar fi fost un miracol ca nimeni să nu încerce să profite de pe urma faptului că are o mână pe butoanele campaniei anticorupție, fie pentru bani, fie pentru o țintă politică, fie pentru a se plasa pe el sau pe apropiații săi în spațiul protejat al impunității, din care îî alungau pe toți ceilalți.
A fost un risc asumat de cei ce au dat impulsul inițial al marii schimbări. Pentru că așa cum au fost convinși că unii dintre cei pe care îi ung mari inchizitori ai corupției vor deveni corupți la rândul lor, la fel de convinși au fost și că o dată pornită cu adevărat prigoana împotriva hoției nimeni din noua preoțime justițiară nu va putea fi mai puternic decât vârtejul pe care l-a stârnit. Și că oricine va încerca să înoate împotriva curentului va sfârși înecat.
Chiar dacă în ultimul an de mandat al lui Traian Băsescu s-au făcut simțite câteva jocuri politice ale unora dintre membrii echipei de la vârful instituțiilor, fie dornici să-și securizeze pozițiile, fie să facă un salt în carieră, rezultatul prost pe care l-au obținut este încă o dovadă că potențialul lor de a perturba procesele democratice este mai redus ca oricând din 1990 încoace. De ce?
Pentru că au reușit să reformeze atât de bine instituțiile pe care le-au condus sau le conduc încât au devenit mecanisme ce nu mai pot fi controlate discreționar de câțiva oameni și în care riscul de abuz, de acțiune în afara legii, a scăzut considerabil. Ceea ce înseamnă și că, dacă un conducător a călcat strâmb, șansele sale de a reuși să-și mușamalizeze abuzul sunt aproape egale cu zero.
Același lucru este cu atât mai valabil pentru șefii de rang inferior care s-au lăsat angrenați în jocuri politice sau economice, pentru susținerea sau demolarea unor politicieni, pentru rezolvarea unor dispute între oameni de afaceri cu ajutorul dosarelor penale. Mai devreme sau mai târziu vor plăti pentru ele!
Și asta deoarece presiunii externe inițiale, începută acum mai bine de zece ani, în favoarea reformării și asanării instituțiilor, i se adaugă astăzi și presiunea internă. Există deja o masă critică de oameni care nu vor să-și riște carierele pentru ambițiile sau lăcomia fără margini ale celor ce îi conduc vremelnic.
Iepurele a ieșit din joben și nimeni nu îl va mai băga vreodată înapoi!
