Bucurestiul Cultural, nr. 108 - Fericire de aruncat

E de remarcat în cele opt povestiri din Viaţă de aruncat* modul profesionist de construcţie şi de organizare a materiei epice, cu inserturi poetice de mare impact. Structura de construcţie pare a se fi inspirat din reţelele neuronale. Personajele, cu lumea lor migălos construită, comunică, peste mode şi timp, stări, informaţii şi idei de rezolvare pentru tot ceea ce le-a fost dat şi apoi pus sub semnul trecerii ori al pierzaniei. Bogdan O. Popescu scrie cu vitalitate despre perisabilitatea vieţii trăite şi despre energia pe care numai viaţa visată ţi-o poate oferi. Viaţă de aruncat este o atlfel de Carte a Ecleziastului, cu biografiile unor femei şi ale unor bărbaţi ce caută, fiecare în felul său, fericirea, mai bine spus proiecţia fericirii şi a unui construct idealizant. Pe suprafeţe mici, în cadre cât mai strânse cu putinţă, sunt aglomerate decoruri şi existenţe demne de film şi mitologie.

Un turbion stilistic aruncă fotograme sclipitoare, în care asistăm la bătălia interioară dintre vocea naratoare şi cea auctorială, cum se întâmplă chiar în povestirea ce dă numele cărţii: „Priveam deja desfăşurarea vieţii ca un rozător care locuieşte în acelaşi terariu cu mulţi şerpi şi care nu se mai luptă decât prin agilitatea şi zestrea lui genetică formidabilă pentru o biată amânare a devorării sângeroase. Singura bucurie a fost când am citit pe Internet că şerpii se pot răni când înghit şoareci. Aşadar, ajunsesem în propria casă un şoricel care îşi săpase găuri prin cotloane. Pe toţi pereţii erau deja aruncaţi în straturi saci conţinând hârtie reciclabilă, bucăţi de calculatoare vechi, vase yena, cutii de cozonaci şi ciocolată, pahare ciobite, ambalaje de ciorapi, bucăţi fărâmate de polistiren expandabil, stofe nefolosite, cizme scâlciate, rufe spălate şi nespălate, pălării vechi de carton de la nu ştiu care Revelion, tomuri, obiecte ornamentale de nefolosit, bucăţi din oglinzi vechi ciobite pe la colţuri şi albume cu fotografii. Prin toată casa de şase camere mai exista de fapt un singur culoar, pe care trecea numai o singură persoană, culoar care trebuia folosit cu schimbul de mine şi de Cerasela. În timp ce toate vietăţile oribile care ne ocupaseră făceau sex în fiecare noapte, între mine şi Cerasela acest act se stinsese de mult“ (pag. 169).

Printre cele opt povestiri, Şobolanii se lovesc de ziduri evadează spre detaliile unui formidabil scenariu despre viaţa unor adolescenţi care fac tranziţia direct din taberele de creaţie ale Uniunii Tineretului Comunist spre lumea cazonă ce aşteaptă evenimentele Revoluţiei Române. În această povestire de mare întindere, disponibilităţile de construcţie ale lui Bogdan O. Popescu sunt dispuse pe mai multe secvenţe şi pe mai multe registre. De la argoul adolescenţilor din Epoca Ceauşescu, cu umor suculent şi replici intertextuale, până la lamentaţiile lirice în faţa unei iubiri imposibile între un elev şi o profesoară (cu citate lirice pe măsură precum: „Eu te iubesc cu fiecare os, /În erezii de toamnă neîmplinită, / În limba mea nebună ce palpită, / Eu te iubesc de sus şi până jos“), ni se oferă toate condimentele unei iubiri fără happy-end.

* Bogdan O. Popescu, Viaţă de aruncat, Ed. Polirom, 2011