De același autor
Dosarul "Gazeta" arunca in dezbatere publica o chestiune mai delicata ca mersul pe sarma. Libertatea de exprimare si dreptul publicului de a fi informat intra in coliziune cu dreptul la viata privata, prezumtia de nevinovatie si dreptul la un proces echitabil. Pana unde se poate intinde accesul la informatii, fara sa declansam isterii in masa, fara sa pronuntam sentinte publice inaintea judecatorilor?
Unde suntem acum? Intr-o tara in pragul nebuniei colective, devenita un imens Tribunal al Poporului. Daca numele lui Emil Boc "apare" in dosarul "Gazeta", atunci musai are o vina. Daca mai si vorbeste cu Liviu Man (aproape executat in piata publica), atunci primarul Boc este complicele lui. Daca numele lui Nagy Zsolt sau Codrut Seres "apar" in dosarul de "spionaj si tradare", este mai mult decat suficient. E limpede ca "au facut ei ceva". In ziua de azi, daca "apari" intr-un dosar, esti terminat. Gata judecat..jpg)
Tribunalul Poporului, in prezidiul caruia s-au catarat, din pacate, colegi de breasla, analisti si politicieni, da primele verdicte fara sa clipeasca: suspecti!, complici!, vinovati! Discuta probe, capete de acuzare, dezbat public acte procedurale (arestarea asta se justifica, asta nu, aici sunt probe solide, astea sunt proaste, ridiculizeaza acuzatii) cu o siguranta de doctori in drept.
Prin publicarea pe larg a unor stenograme dupa interceptarile telefonice, cum s-a intamplat in dosarul "Gazeta", interventia in viata privata a unor persoane cu statut de martor sau parte vatamata se produce brutal. Publicul ia cunostinta de informatii nerelevante, care tin de intimitatea persoanei, de la modul de adresare pana la date cu caracter personal (de exemplu, cineva afirma, intr-o discutie particulara, ca sufera de o boala incurabila etc.). O prima violare a vietii private o produce statul (justificat), iar doua oara, incalcarea acestui drept se produce complet nejustificat si masiv prin publicarea datelor din interceptarile telefonice. Un abuz pentru care statul roman va plati, mai devreme sau mai tarziu, bani grei la CEDO.
Si, totusi, cum am ajuns aici? Simplu. Avand acces nelimitat la mijloacele de proba dintr-un dosar. Din dosarul "Zambaccian", din dosarele lui Bivolaru, " Rompetrol" sau "Spionaj si tradare" s-au scurs in presa zeci de note SRI, declaratii de martor, stenograme dupa interceptari telefonice etc. In cazul Zambaccian, insusi Nastase a facilitat devierea cat mai multor informatii din dosarul sau catre presa, cu scopul de a poza ulterior in victima politica. In alte cazuri, procurorii au fortat mana judecatorilor, utilizand presiunea publica pentru a justifica masura arestarii. In toate aceste situatii, judecatorii nu mai pot lua o decizie impartiala intrucat sunt deja sub influenta unei pre-judecati publice.
Solutia ar fi limitarea accesului la mijloacele de proba dintr-un dosar aflat in curs de judecata. N-am fi nici primii, nici ultimii din Europa. In Germania, de exemplu, Codul Penal interzice orice afirmatii publice referitoare la dezbaterile judiciare. Altfel spus, discutarea probelor, evaluarea daca ele sunt relevante, credibile, publicarea sau comentarea unui rechizitoriu se pedepseste cu inchisoare. Toti cristoii si popestii si-ar pierde, la nemti, obiectul muncii. Ar vorbi mai putin si ar gesticula, poate, mai mult. Portughezii sanctioneaza ceea ce ei numesc "violarea secretului justitiei", iar spaniolii, italienii si alti europeni limiteaza, intr-un fel sau altul, accesul la mijloacele de proba. Legea presei din Franta interzice publicarea actului de acuzare inainte sa fie citit in sedinta publica. La noi, haos. Vraiste. Procurorii, politistii sau avocatii jongleaza cu mijloacele de proba prin presa. Nu risca nimic. Odata ajunse in instanta, dosarele scapa de sub control.
Este o uriasa eroare de sistem. A incercat, la un moment dat, Ministerul Justitiei sa o corecteze. Intr-o prima varianta, ministerul a propus modificarea Codului Penal astfel incat sa fie pedepsiti functionarii care dau date dintr-un dosar, dar si jurnalistii. A fost o greseala care a inflamat breasla, iar acum orice dezbatere relaxata este cam dificila. In unele redactii a incoltit temerea ca Monica Macovei ar cauta sa puna calus presei de investigatii, iar samanta neincrederii s-a raspandit rapid. Totusi, discutia trebuie continuata, altfel Romania europeana va promova o cultura juridica primitiva.
In conditiile unui acces limitat la mijloacele de proba dintr-un dosar, unii se vor intreba cum ramane cu garantarea libertatii de exprimare? In primul rand, ar trebui sanctionata sursa (functionarul, politistul, procurorul, grefierul) care arunca informatii din dosar, si nu presa care le obtine. (Nu cred intr-o Lege a presei, cum au francezii). Prin urmare, n-am vorbi de o limitare a libertatii presei, ci de o corectie necesara intr-un sistem. Conventia pentru Drepturile Omului, daca tot e sa ne raportam la justitia europeana, consacra, la articolul 6, dreptul la un proces echitabil. Or, nu mai poate fi vorba de nici un proces echitabil in dosarele puternic mediatizate, in care justitia se face la televizor si prin ziare. Toate deciziile CEDO ne spun ca libertatea presei e mai presus de orice, dar tot ele ne arata ca ea poate fi limitata cand ziaristii fac afirmatii care sunt apte sa prejudicieze, cu sau fara intentie, sansele unui proces corect sau sa submineze increderea publicului in instantele judecatoresti care administreaza justitia penala (Hotararea CEDO din 29 august 1997).
Este, prin urmare, datoria statului roman sa asigure prezumtia de nevinovatie, dreptul la un proces echitabil si sa realizeze conditiile pentru respectarea acestor drepturi. Statul este obligat sa ia in calcul intruziunile unor terti in dosar, fie ca vorbim de presa, avocati sau politisti, si sa limiteze drastic accesul la mijloacele de proba, asigurand in paralel libertatea de exprimare. In lipsa unor reglementari stricte, ne intoarcem la grotescul Tribunal al Poporului, care ucide orice speranta deindata ce i-ai pasit pragul.
