De același autor
Alegerile din Partidul Miscarea Populara au scos la iveala fata urata a unor intelectuali vazuti pana acum cativa ani mari sperante ale politicii dar pun in discutie si prezenta celor numiti reformisti in politica in general. Dintre toti se detaseaza Teodor Baconschi si Cristian Preda, doua figuri vazute pana mai ieri mari sperante, din categoria reformistilor. Se visau la un moment dat viitori presedinti. Nu doar ca n-au reformat nimic pe unde au trecut, dar s-au pretat la cele mai ridicole compromisuri pentru micul confort personal. Lui Preda i-au iesit socotelile, lui Baconschi nu prea. Pe cat de admirabil se manifesta ca oameni de idei, pe atat de dezamagitor se comporta ca politicieni disperati sa se aranjeze si cam atat.
Si nici asta n-ar fi de blamat daca la capatul sirului lung de abdicari am fi vazut cu totii un proiect, o idee, un scop dedicate binelui public, interesului general, nu doar alti sinecuristi ceva mai sofisticati la treaba. Preda s-a vazut europarlamentar si nu-l mai intereseaza, desigur, ca partidul sau a incaput pe mana unor anti-reformisti pur sange. Baconschi, in schimb, a ratat la mustata un loc caldut in PE, iar acum, la spartul targului, tipa in gura mare impotriva celor carora le-a ciugulit din palma noua luni fara sa mai strambe atata din nas.
Intelectualii din politica romaneasca nu sunt toti atat de fatarnici, de mititei la caracter. Gradele lor de oportunism, egoism sau eficienta arata foarte diferit. Cativa s-au dedicat binelui public si au ramas consecventi in ciuda compromisurilor facute pentru a ramane in politica, locul de unde pana la urma pot face ceva pentru ceilalti.
Traian Ungureanu, de la PDL, a ramas langa Blaga tot din oportunism si calcul personal. A dovedit o disponibilitate la compromis cel putin egala cu a lui Preda sau Baconschi, dar cel putin umorul si inteligenta il fac ceva mai simpatic. TRU cel putin n-a visat sa ajunga presedinte, s-a multumit cu rolul de bufon al regelui in partid si de ganditor public absolut seducator in scris si viziune. Ca politician, nu va lasa nici el mare lucru in urma lui.
Pana la un punct, un rol similar, de comediant istet, a jucat si Adrian Papahagi, animand cu discursuri spumoase congrese anoste de partid sau o viata publica plina de locuri comune. Pacat, si Ungureanu si Papahagi ar fi putut mai mult ca politicieni. Totusi, Papahagi, spre deosebire de TRU, a refuzat sa accepte neconditionat minciuna, impostura si mediocritatea. A facut un pas in spate ca forma de protest, nu si-a anulat spiritul critic, dimpotriva, si l-a cultivat cand a fost cazul. Papahagi n-a abandonat totul pentru o functie profitabila.
Cu totul si cu totul diferit stau lucrurile cu Daniel Funeriu si Monica Macovei si, partial, cu MRU. Ei au meritul de a fi reformat sisteme complicate, ca educatia si justitia, de a fi lasat urme adanci in institutiile pe unde au trecut. Macovei a trebuit sa faca compromisul cu Vasile Blaga pentru a ramane in interior, acolo de unde poti schimba cu adevarat ceva si impune un proiect. N-am vazut-o acceptand orice mizerie numai pentru a ramane in carti, dimpotriva. Si-a aparat mai departe proiectul major, lupta impotriva coruptiei, chiar daca asta a tensionat negocierile cu PNL.
La fel Funeriu, s-a batut mai departe in interior, desi partidul si-a batut practic joc de el scotandu-l de pe orice pozitie eligibila la europarlamentare. A facut in schimb o figura onorabila in alegerile partiale si s-a validat ca politician capabil sa aduca voturi fara a cobori in mocirla. Aceste doua figuri, Macovei si Funeriu, salveaza imaginea intelectualului intrat in politica doar pentru a pune mana pe ceva functii fara sa-i pese prea tare cam ce are de facut pentru binele general.
Nici MRU n-a inceput rau ca premier, atacand cateva institutii-cheie (fisc, autoritatea de restituire a proprietatilor etc), dar a sfarsit repede si mai prost decat toti ceilalti. Cariera sa politica este pe muchie din cauza oscilatiilor prea mari dintr-o tabara in alta si din cauza incapacitatii sale de a juca in echipa. Prea obsedat de propria cariera, vrea cat mai mult si cat mai repede. Or, ar putea lua aminte la propriul exemplu: nimic obtinut usor nu dureaza, mai ales in politica.
Insa marele exemplu de intelectual eficient tarat in mocirla politica fara voia sa ramane Horia Roman Patapievici. Adevarat reformist, a schimbat radical fata unui ICR prafuit, mortificat in clisee culturale si traditionalism semanatorist. In urma lui, noi, toti ceilalti, am invatat din nou cat de greu construiesti o institutie, ca omul potrivit la locul potrivit face minuni, iar competenta si talentul sunt recunoscute peste tot, dar am vazut si ca nici o reforma nu e castigata pentru totdeauna si ca politicienii pot strica in cateva saptamani ceea ce s-a construit in ani de munca pe branci.
Vrand-nevrand, HRP “a intrat in politica” deoarece l-a tarat acolo un val de minciuni, una mai sordida decat alta: ca ar fi intelectualul lui Basescu, sinecurist, antiroman, defaimator de tara, detractorul lui Eminescu, plus valuri de invective si scuipati, uneori la propriu. Patapievici a indurat, din acest punct de vedere, un destin de martir. Insa istoria va retine efervescenta culturala din epoca ICR-ului aflat sub conducerea sa, colonizarea spatiului public cu valoare autentica si talent.
Un caz mai special in peisajul intelectualilor sau reformistilor este Sever Voinescu. N-am vazut cat a activat ca politician nici oportunismul gretos al unor colegi, nici reformism dezlantuit, insa multa buna credinta si o capacitate indiscutabila de a influenta lucrurile in bine. Apoi s-a retras din politica tinandu-se departe de compromisul compromitator, ceea ce nu-i putin lucru. Dimpotriva, a cautat sa tina un standard ridicat in comportamentul public si in mare parte cred ca i-a reusit. De la Voinescu am aflat, fara s-o spuna asa direct, ca o functie nu inseamna totul pe lumea asta, ca se poate trai si fara politica. Mai cred ca nu si-a incheiat cariera de politician.
Pentru ca, in definitiv, ce inseamna a fi reformist? Simplu spus, a avea viziunea si puterea de a schimba o stare de lucruri osificata, de a inota contra curentului si de a lupta, la o adica, impotriva conformismului, inertiei si contrelor sistemului. Reformistii nu cauta sa se puna bine cu toata lumea, ci lupta pentru ideile lor, chiar cu riscul de a ramane singuri si de a esua partial in lupta lor. Dar orice victorie a lor, cat de mica, lucreaza spre binele nostru.
Daca judecam de la caz la caz, descoperim asadar ca nu exista un tipar al intelectualului sau al reformistului. Astfel, cred ca Sebastian Lazaroiu greseste cand declara, in interviul recent publicat de Revista 22, ca “partidele din România nu sunt pregătite să absoarbă o anumită tipologie de oameni politici (gen Papahagi, Funeriu, Baconschi ș.a.), dar asta reflectă, pe de o parte, contextul în care funcționează partidele din România - mă gândesc în special la legea de finanțare-, dar și nivelul general al societății românești. Nu putem avea oameni politici mai buni decât cei pe care îi reprezintă.”.
Nu putem generaliza, ca Lazaroiu, nu-i putem judeca la gramada pe oportunisti si reformisti. Nu partidele au vreo vina pentru caderea unora ci, in mare parte, chiar intelectualii. Partidele le-au sanctionat sau rasplatit oportunismul, dar cei care au ales calea scurta in politica nu mai pot pretinde azi onorabilitatea pierduta. Toti cei care s-au batut pentru principii si au urmarit consecvent binele general se mentin in increderea publica.
Nu simpla apartententa la un grup social te face automat reformist, ci faptele si comportamentul tau. Am intalnit cativa politicieni, nu prea multi, e drept, fara pretentii de intelectuali, dar cu siguranta manati de un spirit reformist autentic si preocupati sincer de binele public. Nu sunt chiar toti politicienii o apa si-un pamant.
A nu se intelege eronat: sunt evaluati aici ca intelectuali in politica si atat. Altii sunt chemati sa se pronunte asupra calitatii lor de profesori, de carturari, scriitori etc, desi nu cred ca le pune cineva la indoiala competentele. Dar cata vreme au ales sa faca politica, si-au asumat si riscul de a fi evaluati – chiar si asa, foarte subiectiv si uneori simplificand la maxim – de catre public.
As mai nota, spre final, satisfactia tampa a unor comentatori perfect anti-reformisti din presa ca “intelectualii lui Basescu” si-au luat un sut in spate cand n-au mai folosit, fiind aruncati ca niste carpe. Asa le trebuie intelectualilor, au exalat toti frustratii, marginalii si prietenii borfasilor, daca s-au bagat in troaca basismului. Atat au inteles ei din indepartarea unor figuri de la varful PMP, fara sa aiba onestitatea de admita ca traseul intelectualilor in viata politica romaneasca difera enorm de la caz la caz, ca gasim oportunisti si reformisti, ca politica nu iarta in final pe nimeni si ca n-ai cum sa iesi imaculat odata intrat in partid. Un singur lucru ii uneste cu adevarat: putini au avut curajul sa se raporteze critic la Traian Basescu, pana si atunci cand unele dintre alegerile sale politice s-au dovedit a fi erori inacceptabile. Cu toate slabiciunile sale, insa, ca presedinte ramane motorul unor reforme dificile realizate in ultimii zece ani.
Si tocmai din aceste motive se cade separat albul de negru si nu topit totul intr-o pasta gri, murdara. Abia asta ar fi o ticalosie fara margini, un gest de lasitate si micime intelectuala.
Articol publicat de HotNews.ro
