De același autor
Ce-l obligă pe gazetarul de azi să fie excesiv, obsedat de audienţă şi profund iraţional? Să abandoneze spiritul critic, regulile meseriei şi să se transforme în agent PR pentru politicieni? Goana după audienţă? Lipsa de expertiză? Interesele mogulilor? Slaba calitate umană, a lor şi a publicului lor? Criza economică? Din toate câte puţin. Dar mai e ceva care lipseşte în marea de analize şi studii îngrijorate de otevizarea televiziunilor de ştiri. Mai e ceva foarte personal şi meschin. În cazul multor gazetari, e o poveste despre bani. Despre o fundătură financiară în care a eşuat presa în vremuri de criză. Despre lipsa de opţiuni. Despre captivitate.
Antilegalismul, discursul antisistem şi antireformist au devenit cauze personale pentru gazetarii de trust. Mulţi dintre ei îşi văd ameninţat micul paradis personal, antamat la bancă. Ce dramă! Ce farsă continuă! Cauza mogulilor a devenit, ce ironie, propria lor cauză. Inevitabil, s-a produs solidarizarea cu cei pe care, până ieri, îi detestau profund.
Povestea începe în urmă cu trei ani, când economia duduia, bani erau destui şi mogulii prosperau. Tot cam pe atunci a început licitaţia de jurnalişti buni, o vânătoare nebună după nume capabile să le aducă trusturilor mai multă legitimitate, credibilitate, audienţă. Aşa s-a ajuns la salarii ameţitoare în presă, însă complet nerealiste pentru orice afacere sănătoasă. Cam de prin 2006, când Sorin Ovidiu Vântu a recunoscut public că patronează trustul Realitatea–Caţavencu, s-a dat startul unei campanii de achiziţii fără precedent.
Jurnalişti de marcă, precum Emil Hurezeanu, Adrian Ursu, Corina Dragotescu, garnituri întregi de la Evenimentul Zilei şi buni meseriaşi din alte redacţii s-au transferat treptat, pe lefuri incredibile, către trustul lui SOV în posturi cheie: redactori şefi, producători, editori, comentatori. Strigarea pornea de la câteva mii de euro, iar în cazul marilor vedete urcă spre 5–10 mii. Erau vremuri când nu mai puteai angaja un simplu jurnalist cu ceva talent sub mia de euro.
Piaţa salariilor s-a dat complet peste cap când Dinu Patriciu a intrat în scenă şi a supralicitat. Gazetari cu pană ascuţită, ca Grigore Cartianu sau Ovidiu Nahoi, s-au îmblânzit. Tema oligarhiei şi a marilor grupuri de interese, care agresează statul, a dispărut din scriitura lor. Au schimbat macazul. Au abandonat jurnalismul militant şi luptele de tranşee în favoarea unei evadări comandate din politică.
În pat cu oligarhul
I-au imitat alţi jurnalişti cu experienţă, mulţi dintre ei oneşti şi bucuroşi că li se oferă ocazia să facă saltul către o leafă mai bună şi o viaţă mai liniştită. Cu toţii şi-au vândut o parte din conştiinţă şi din libertate, însă au socotit că afacerea merită. O opţiune personală greu de judecat în categorii de bine şi rău, în lipsa detaliilor despre destinul, viaţa şi intimitatea fiecăruia. Ei ştiu mai bine de ce au făcut-o, dacă merită sau nu.
Cu toţii şi-au găsit argumente să-şi risipească orice nelinişte interioară: până la urmă, toţi politicienii sunt la fel, nu merită să rămâi erou sărac până la sfârşitul vieţii în numele unor principii pe care nimeni din jurul tău nu le respectă. În afara prosperităţii personale, e ridicol să lupţi aiurea într-o Românie fără repere şi viitor. S-au săturat să li se spună Don Quijote. Acriţi şi tot mai cinici, după crunte dezamăgiri politice, şi-au legănat conştiinţa cu explicaţii parţial valabile: nu mai avem unde fugi, presa a încăput, cu mici şi insignifiante excepţii, pe mâna lor – a lui Vântu, Voiculescu şi Patriciu. Şi aşa au început să le facă, tot mai conştient, jocurile, dar cu portofelul ceva mai plin.
Ce a urmat? O înrobire treptată şi o schimbare în rău. Cei mai mulţi au profitat de noul standard de viaţă şi s-au lăsat cuprinşi de febra creditelor la bancă. Salariile mari le-au permis să angajeze împrumuturi generoase, să-şi cumpere o casă nouă, să-şi schimbe maşina. Pe scurt, să-şi îmbunătăţească substanţial nivelul de trai. Însă banii câştigaţi uşor, mult prea uşor, au costuri ascunse. Preţul lor este, în mod fatal, foarte mare. Aproape incuantificabil.
Costul creditului
Nimic din situaţia descrisă mai sus n-ar fi ridicat vreo problemă etică sau profesională dacă interesele patronilor de presă ar fi fost legitime. Dar nu sunt. Joacă politic şi dictează linii editoriale. Lăcomia jurnaliştilor i-a ajutat să-şi subordoneze redacţii întregi fără împotrivire din partea elitelor jurnalistice. Dimpotrivă, ele şi-au vârât singure capul în laţ.
Orice om normal aspiră la o viaţă mai bună şi vrea să se bucure de lucrurile simple care compun universul domestic: o casă decentă, o maşină, călătorii şi vacanţe. Banii mogulilor le-au deschis apetitul. Iar iluzia că mogulii nu-şi vor băga totuşi prea tare nasul în independenţa lor editorială s-a risipit rapid.
Poruncile mogulilor
Antologică rămâne o emisiune difuzată la Realitatea TV pe 9 martie 2009, cu Sorin Ovidiu Vântu şi Dinu Patriciu invitaţi să vorbească şi ei despre moguli, adică despre ei înşişi. SOV a lansat atunci stupefiantul îndemn: Întăriţi-vă statul! Iar Patriciu a admis, spre nefericirea propriilor săi ziarişti prezenţi în platou, că nu ezită să-şi folosească trustul atunci când îşi vede atacate interesele.
Avertizarea de atunci s-a confirmat ulterior. Criza, amplificată de un guvern şi un Traian Băsescu neprietenos cu trusturile, le-a lovit în plin interesele. Mogulii nu par să aibă acces la resurse la fel ca în trecut. Fără ele, mor. Fără un stat slab, se sting. În lipsa afacerilor cu petrol, minereu, energie, concesiuni şi alte contracte cu statul, presa n-are farmec. E bună la afaceri, dar nu e o afacere. Din acest motiv, au declanşat campanii fără precedent împotriva a tot ce-i ameninţă: întărirea justiţiei, funcţionarea instituţiilor statului şi, nu în ultimul rând, Traian Băsescu.
