De același autor
Moartea regizorului Sergiu Nicolaescu a batut-o la mare distanta pe cea a poetului Adrian Paunescu, a umilit-o pe cea a patriarhului Teoctist in materie de rating si a facut o amintire duioasa din stirile de la ora cinci cu accidente atroce, mate desirate pe soselele patriei, cadavre decapitate la volan si anatomii in direct. Peste tot in lume, moartea se vinde mai bine decat viata. Numai ca, la noi, cioclii din presa topaie indraciti pe fiecare cosciug, sanctifica si martirizeaza de-a valma orice mort mai de soi iar poporul rage, huiduie si afuriseste in urma dricului. Prin alte parti, se intampla altfel. Curiozitatea morbida este satisfacuta parca mai decent, se vorbeste asa, mai soptit, cu sfiala si respect fata de cei trecuti dincolo. Oare ce-i face pe unii dintre noi mai odiosi decat insasi moartea?
In oglinda fiecarui mort ingropat de televiziuni sa vede tot mai limpede una din fetele urate ale unor exemplare vii doar pe dinafara: lipsa de educatie si incapacitatea compasiunii sincere. Multi se intreaba azi cum am ajuns aici, cine-o fi mai vinovat? Poporul sau presa? Multimea de pensionari adunata la morga sa-o latre pe tanara vaduva, s-o faca criminala cu ochii iesiti din orbite sau televiziunile ca le dau tribuna si someaza familia sa ridice putin capacul sa vedem si noi ce-i sub el?
Cine greseste mai rau? Publicul, cand solicita sa dispuna de mortii livrati de televiziuni dupa bunul plac, ca de un reality-show in care telespectatorii voteaza finalul? Sau televiziunile ca hranesc acest public morbid cu apa de mort, cu galeti de lacrimi varsate torential dupa oricine prezinta oarecare popularitate in timpul vietii? Televiziunile ca ademenesc poporul la furnalul crematoriului sa-i admire cosul fumegand (ce poate fi mai miscator decat un fuior din Sergiu Nicolaescu urcandu-se la ceruri?). Sau poporul ca se holbeaza la neant in loc sa mute instant canalul TV?
Nici nu mai conteaza cine a tras in jos pe cine. Publicul televiziunile sau invers. Intrebarea este de ce in alte parti vulgaritatea si prostia nu te urmaresc pana pe lumea cealalta si-ti strica somnul de veci cum se intampla la noi? Totul incepe si se sfarseste cu educatia si bunul simt elementar. Jurnalistii din alte pati stiu ca, difuzand imagini cu zaltati urland la marginea gropii, ranesc sensibilitatea familiei si a publicului. Ar putea usor s-o violeze si ei, desigur, dar isi respecta profesia, ii opreste bunul simt, educatia, ceva foarte uman din orice om inca viu pe dinlauntru. Exigentele publicului sunt si ele ceva mai ridicate.
Si la noi, televiziunile stiu bine ce inseamna viata privata, dar nu le pasa. Iar demonii, odata eliberati, sunt greu de tinut in frau. Prostia, ticalosia sau pur si simplu nepasarea, dispretul fata de marile momente din viata unui om sunt mai contagioase ca fuga dupa rating. Tuturor ne pare mai facil sa coboram decat sa ridicam standarde sa macar sa facem un efort sa le mentinem.
Ma aflam, prin 2005, in Statele Unite cu o bursa si faceam un internship la un ziar local din Albany, statul New York. Chiar in acele zile s-a intamplat ceva groaznic: 21 de oameni au murit inecati pe Lake George, dupa ce un vapor de agrement s-a scufundat din cauza supraincarcarii.
Ma asteptam sa vad, ca la noi, poze cu cadavrele intinse ca pestii pe malul lacului, imagini cu fetele descompuse de durere ale rudelor, aratat poporului american proprietarul ambarcatiunii pe care, surpriza, nimeni nu se grabea inca sa-l arda pe rug din cauza ca uitase, din cate se pare, sa adauge la incarcatura vasului carucioarele cu rotile ale grupului de pensionari. Ziarul local a preferat sa puna in poza de deschidere o poza de ansamblu cu luciul apei din care se itea un cap de scafandru si sa trateze cu maxima circumspectie posibilele cauze ale dezastrului. Atat.
Am intrebat, oarecum derutat, de ce ilustreaza atat de sarac ceea ce parea sa fie cel mai grav accident nautic petrecut in statul lor? Pentru ca am rani astfel si mai tare sensibilitatea unor familii si asa distruse de aceasta tragedie, mi-a raspuns editorul-sef, adaugand ca cititorii trebuie menajati, la randul lor, in fata unor socuri atat de mari. In plus, ne-ar acuza de lipsa de respect in fata unei asemenea nenorociri. Am vazut cum emotia, compasiunea publicului a fost prima reactie fireasca, tasnita spontan si sincer. Ura fata de "criminal" a cam lipsit din peisajul reactiilor publice.
Imaginati-va cum ar arata prin ziarele si televiziunile noastre 21 de pensionari morti prin inecare intr-o plimbare de agrement prin Herestrau? Cum si-ar imparti oare ecranele in 21 de patratele sa transmita simultan live fiecare inmormantare? Cum ar fi urlat toti dementii impotriva "calaului din Herestrau". Si cam cati politicieni ar fi fost gasiti vinovati de genocid? Iar in final, nu mai stii cine a inceput: publicul, tot mai setos de sange si moarte sau televiziunile, gata oricand sa coboare cat mai jos pe treptele infernului.
Articol publicat de HotNews
