De același autor
Oligarhul Dan Voiculescu s-a prezentat la termenul de luni de la Curtea de Apel afișând o atitudine radical schimbată față de agresivitatea obișnuită. Din amenințările cu mari dezvăluiri s-a ales praful. A ținut o conferință de presă duminică, de la care a fugit evitând orice întrebare. Luni, la ieșirea de la proces, a găsit chiar cuvinte de laudă pentru judecători. Antena 3 n-a renunțat la tonul belicos și răfuiala cu eternul Traian Băsescu, dar nu a mai atacat judecători, instituții, n-a mai pus la îndoială tot sistemul. Ceva s-a întâmplat cu Voiculescu. Cel mai probabil, a înțeles ce i se întâmplă.
Dan Voiculescu a trecut toate liniile roșii în scandalul legat de fratele președintelui. E foarte bine că a dezvăluit filmulețele din care rezultă că Mircea Băsescu a luat bani în contul unor presupuse intervenții în justiție în favoarea interlopului Mircea Mondial. Numai că e foarte rău că, pornind de la acest caz, a încercat să demoleze toate instituțiile statului pentru a-și salva pielea. Președintele Traian Băsescu, deși nu există nici un indiciu că ar fi fost implicat, șefa DNA, Laura Codruța Kövesi, președinta Înaltei Curți, Livia Stanciu, cu toții au devenit ținta unor acțiuni de denigrare publică fără precedent. A încerca să desființezi credibilitatea celor mai înalte funcții în stat din calcule personale reprezintă un abuz care n-are cum să lase rece sistemul în ansamblul său.
Un prim semn al radicalizării sistemului a fost condamnarea pronunțată în cazul baronului PSD de Argeș, Constantin Nicolescu. A luat nouă ani și jumătate într-un dosar de corupție. Într-o țară în care instanțele n-au dat niciodată mai mult de câțiva ani sau au pronunțat chiar condamnări cu suspendare în cazuri de corupție, nouă ani înseamnă enorm. S-a ajuns aici inclusiv din cauza politicienilor care se apără cu dinții între ei, din cauza prea deselor tentative de trafic de influență care-i determină azi pe judecători să fie mai catolici decât papa de teamă să nu se treazească peste câțiva ani acuzați că au dat o pedeapsă blândă sub influență politică, dar și din cauza unora ca Voiculescu, hotărât să facă praf toată justiția pentru a scăpa de mâna ei. Consecința: judecătorii preferă pedepse maximale.
În aceste zile, Dan Voiculescu vorbește mult. De fiecare dată când o face mai aflăm ceva despre profilul său de oligarh autohton. La termenul de luni de la Curtea de Apel în procesul ICA, aflat spre final, întrebat fiind de instanță despre originea acestei afaceri, despre legăturile cu Grivco și Crescent, Voiculescu a furnizat instanței un detaliu cel puțin interesant. El a povestit cum a ajuns să-și majoreze pachetul de acțiuni la Institutul de Cercetări Alimentare (ICA): „Am acordat un împrumut către ICA pentru plata unor datorii. Împrumutul a fost sub dobânzile pieței. Nu mi-au mai restituit banii la termen și mi-au cedat acțiuni. Acțiunile care mi s-au predat s-au adăugat acțiunilor pe care le aveam prin cumpărare. Acțiunile cumpărate de mine sunt noi și nu au nici o legătură cu acțiunile de la momentul privatizării. În 2006, am cedat acțiunile în cote egale fiicelor, din motive personale“.
Metoda nu este originală, ci importată din Est. Exact așa au pus oligarhii ruși mâna pe economia Rusiei la începutul anilor ´90, spre sfârșitul primului mandat a lui Elțîn. Cel mai clar a expus-o Thierry Wolton, un istoric francez specializat în probleme rusești, în cartea sa KGB-ul la putere. Sistemul Putin (Humanitas, 2014): „O idee a încolțit atunci în mintea lui Vladimir Potanin: cum statul nu mai avea niciun ban, băncile (n.r. oligarhilor ruși apăruți după ´90) îl puteau împrumuta. În schimbul unei plăți de două miliarde de dolari, guvernul ar garanta împrumutul, oferindu-le bancherilor părți din capitalul celor mai bune întreprinderi de stat, campioane ale exportului, cu condiția, pentru stabilimentele financiare, de a păstra aceste acțiuni până la privatizarea acestor companii. Avantajul pentru oligarhi era evident. După ce au făcut avere prin gestionarea conturilor la export ale acestor întreprinderi, băncilor lor aveau nevoie să se asigure că aceleași întreprinderi vor continua să le aducă profituri mari și după privatizare. Dar nu se punea problema, pentru ei, să plătească scump aceste giuvaere industriale. De unde și ideea lui Potanin de «imprumuturi contra actiuni»“ (pag. 98).
Păstrând semnificativ proporțiile, Voiculescu este, în România, echivalentul unor Potanin, Gusinski, Berezovski sau Deripaska în Rusia. Cu toții au exploatat rețelele din fostul KGB sau, după caz, Securitate pentru a lua ceva ieftin de la stat și pentru a-și mări influența politică. Cu toții au nutrit ambiția de a desemna ei viitorul președinte, de a-și impune marioneta, de a exercita puterea reală și de a se substitui statului.
Veți spune că există, totuși, diferențe semnificative între oligarhii ruși și un Voiculescu, Vântu, Ghiță sau Patriciu autohtoni. Îi despart miliardele din conturi, amploarea afacerilor cu statul și violența metodelor. Oligarhii ruși au lăsat în urma lor cadavre, morți, sute de asasinate. Dispuneau de o mică armată pentru a se apăra, pentru acțiuni de take-over asupra altor afaceri concurente, pentru culegere de informații sau pentru a comanda eliminări fizice.
Voiculescu tocmai și-a scos la lumină rețeaua de „investigatori“, anunțând că a pus bazele primei organizații nonguvernamentale, care se va ocupa de șeful statului. „Va fi o organizație de investigații și cu metode legale va încerca să aducă în fața opiniei publice și a instituțiilor statului toate activitățile lui Traian Băsescu“, a mai spus fondatorul PC.
Oligarhii români, în frunte cu Voiculescu, s-au limitat să-și utilizeze aceste armate de „investigatori“ (foști securiști, ofițeri dați afară din servicii sau activi, corupți, mercenari de presă etc.), mai ales în scopuri de șantaj, de intimidare sau răzbunare. Șantajul este forma cea mai primitivă de a stoarce bani de la oameni de afaceri sau politicieni, pentru a intimida adversari sau pentru a-i scoate din joc, uzând de putere. Nu întâmplător, cam toți oligarhii României, cam primitivi de felul lor, trec prin acuzații de șantaj.
Cadavrele lăsate în urmă de oligarhii români nu sunt persoane fizice. Ne-au scutit de sânge și morți pe străzi. Dar cu toții se fac vinovați de alt tip de asasinat. Au încercat să omoare lent instituții, încrederea în democrație, au otrăvit spațiul public ani de zile, promovând nonvalori, cozi de topor gata oricând să execute public la televizor orice adversar real sau închipuit. Sub tirania lor, statul și societatea se sufocă, așa cum tot avertizează americanii, cărora le datorăm, cred, o bună parte din curățarea României prin sprijinul constant acordat justiției libere din România. Este încă o diferență majoră față de Rusia, unde unii oligarhi s-au predat lui Putin, alții au fugit în exil sau pur și simplu au sărit în aer, dar niciunul nu a sfârșit având parte de o judecată corectă.
