Când birocrația închide pompa de benzină

Parlamentul a intrat în ultima sa sesiune înainte de alegerile ce se vor desfășura la 11 decembrie. Pachetul de legi care zac spre finalizare și adoptare este imens. Ac­tele normative și legislația sunt stufoase și ridică ba­riere reale în multe sec­toa­re economice. Simplificarea acestora - chiar dacă pro­mi­să - este departe de a avea un efect real în bu­si­ness. Un exemplu este bi­ro­crația excesivă care are im­pact negativ asupra inves­ti­ţiilor, care generează pier­deri în economie şi care produce o în­gri­jorătoare și nefericită reducere a nu­mă­rului de locuri de muncă. Cum se întâm­plă în prezent, de pildă, cu industria de ți­ței și gaze din România. Se generează ast­fel un impact negativ semnificativ în ma­te­rie de investiții care urmăresc desco­pe­ri­rea de noi resurse energetice, atât de ne­ce­sare în perspectiva contracarării declinului actual înregistrat de producția internă. Pro­vocările sunt atât de natură externă și globală (de exemplu, fluctuațiile la prețul pe­trolului, conflictele armate care pun mari probleme de securitate regională, ac­tele majore de terorism, care aruncă în aer stabilitatea unor piețe), cât și de na­tu­ră internă (probleme de stabilitate legis­la­tivă, probleme de birocrație excesivă, pro­bleme de fiscalitate ridicată, probleme de neîncurajare a investițiilor etc.).

Acest gen de blocaje au impact național semnificativ. Să nu uităm că avem zone mo­noindustriale unde comunitățile de­pind de exploatarea resurselor naturale (a hidrocarburilor, în special), iar lipsa po­li­ticilor care să încurajeze investițiile în con­tinuarea proiectelor de exploatare con­du­ce la lipsirea acestor co­mu­nități de locuri de muncă vitale. Fiecare companie din sectorul de pe­trol și gaze este supusă pre­siu­ni­lor interne și ex­terne, iar riscul de blocaj eco­nomic dat de cumulul de factori de presiune poa­te conduce inclusiv la redu­cerea nu­mă­rului de locuri de muncă. Una dintre pro­blemele recurente întâm­pi­nate de companiile petroliere constă în procesul extrem de îndelungat şi profund birocratic de aprobare a actelor adiționale pentru acorduri de concesiune petrolieră. Actele adiţionale sunt semnate de către titular şi ANRM (autoritatea publică în­ves­tită în domeniul gestionării resurselor mi­nerale) în urma unor procese de ne­go­cie­re, normale pentru orice situaţie cont­rac­tuală ce se impune a fi modificată ca ur­ma­re a intervenirii unor schimbări ale as­pec­telor agreate sau prelungirea unor ter­me­ne contractuale. Și tot conform legislației în vigoare, actele adiţionale încheiate in­tră în vigoare la data aprobării lor de că­tre guvern.

Este evident că intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a crea sincope în executarea acordurilor petroliere. Însă, de fapt, asta se întâmplă, prin lăsarea în nelucrare a aprobării necesare pentru durate ne­de­ter­minate. Se ajunge astfel în situația para­do­xală ca termenele contractuale din acor­du­rile petroliere să expire înainte ca aspectul de validitate a actului adiţional să fi fost rezolvat. Această procedură presupune avizarea iniţială de către diferite ministere a actelor adiţionale. Procedeul presupune verificarea legalității unui act asumat deja de către ANMR, ceea ce poate fi în regulă, dar are în vedere și determinarea opor­tu­nității unor aspecte contractuale, de cele mai multe ori de natură tehnică, ceea ce excede în mod evident competenţa minis­te­relor avizatoare. Mai mult decât atât, există o practică de neconsecvenţă cu pri­vire la stabilirea ministerelor avizatoare, astfel încât numărul acestora fluctuează, fără a exista transparenţă cu privire la cri­teriile de alocare. Acest aspect este de na­tură a influenţa planificarea operaţiunilor, întrucât inexistenţa unei constanţe în pro­cedura de aprobare a actelor adiţionale afec­tează planurile efectuate de titulari, ca­re au nevoie de predictibilitate în eva­lua­rea angajamentelor lor contractuale şi deci operaţionale.

Pe fluxul decizional intern din cadrul Gu­vernului României, ministerele res­pon­sa­bile cu avizarea actelor adiționale au for­mu­lat o serie de comentarii cu privire la con­ţinutul actelor adiţionale, făcând tri­mi­tere la chestiuni cu totul nerelevante. Cum ar fi, de pildă, unele cu privire la ne­ce­sitatea prevederii exprese a obligaţiei ti­tularului de a respecta prevederile legale din­tr-un anumit domeniu, deși este de no­torietate, nejuridică chiar, obligaţia ge­ne­ra­lă de a respecta prevederile legale obli­gatorii, chiar fără a face această menţiune expresă. Se ajunge astfel la situaţii pa­ra­doxale care, în lipsa unei decizii ferme ca­re să deblocheze întregul proces, pot pre­lungi procesul de avizare pe termen ne­de­finit, cu consecințe negative profunde atât pentru statul român, cât și pentru in­dus­tria de profil românească. De unde ne­ce­sitatea ca organismele „avizatoare“ să fie expres prevăzute în acte normative pri­ma­re, cu atribuții clare, cu termene de res­pec­tare, astfel încât să se poată evita in­cer­titudini cu privire la categoria instituțiilor implicate sau competențele acestora. Acest tip de analiză poate fi, evident, ex­tinsă și pentru alte domenii, ceea ce și ex­plică de ce lucrurile se mișcă atât de greu în România, atunci când e vorba de in­ves­tiții de anvergură.