Prețul țițeiului dezlănțuie drame naționale

Prețul țițeiului s-a modificat de la 110 dolari/baril la sub 40 de dolari/baril în aproape 18 luni, având un impact în piețele de credit și punând presiune pe națiunile producătoare de petrol. E bine sau rău?

Membrii OPEC au hotărât luna aceasta să nu reducă producția de petrol, spulberând spe­ranța multora de echilibrare a cererii globale cu oferta și implicit de împingere a prețului țițeiului înapoi pe o pantă cres­cătoare. Producătorii de petrol primesc acum o nouă lovitură și o dificilă pro­vo­care: cum să te descurci în­tr-un mediu atât de potrivnic creșterii cifrei de afaceri, cum să susții locurile de mun­că existente și dezvoltarea companiei, când țițeiul pro­dus riscă să coboare la valori ca­re fac nerentabilă exploa­ta­rea sa? Decizia OPEC nu doar prelungește me­diul prețurilor mici la țiței, dar aduce în aten­ție riscul ca acest preț să ajungă la valori încă și mai mici.

Membrii OPEC au eșuat în a plafona producția, după ce Iranul a anunțat că nu ia în con­si­derare nicio diminuare a producției până când nu recuperează pierderile suferite după ani de sancțiuni occidentale. Întâlnirea OPEC de la Viena s-a închis într-o atmosferă caustică, ton transmis către piața mondială a pe­tro­lu­lui, covârșită de supraofertă și expusă unui nou front al prețurilor extreme. În ultimele 18 luni, prețul țițeiului a căzut brutal la o valoare la care majoritatea membrilor OPEC au nevoie să-și echilibreze petro-bugetele. Libia, Al­ge­ria, Yemen, Venezuela, Nigeria, Iran sunt doar câ­teva exemple de petro-state ale căror bu­ge­te au intrat în deficit alarmant încă de când pre­țul țițeiului a coborât sub 100 de dolari pe baril. Astăzi, la sub 40 de do­lari/baril, petro-statele lumii sunt pur și simplu în colaps. Până și Arabia Saudită, de­ți­nă­toare a unui fond suveran de circa 700 de miliarde de do­lari, riscă să-și vadă rezervele epuizate până în 2019, dacă petrolul continuă să se vândă atât de ieftin. Bănci de in­ves­tiții cu renume, precum Gold­man Sachs, prezic că prețul la țiței ar putea să se prăbușească chiar până la 20 de dolari pe baril, dacă lumea va pro­duce în continuare mai mult decât consumă și dacă va epuiza capacitățile de stocare pentru excesul de producție. Managerii com­pa­niilor de petrol sunt forțați acum să schim­be direcția: planurile de investiții și de dezvol­tare sunt date deoparte, acum strategiile de supraviețuire ocupă mesele de lucru ale li­derilor industriei de petrol. Iar furtuna din pia­ța globală a petrolului are consecințe politice diverse: China, de exemplu, se pregătește să dezvolte mari capacități de stocare a pe­tro­lu­lui, ca să poată să aibă un cuvânt de spus când producția în exces nu mai încape în tan­curile petroliere existente. Și să poată astfel influența viitoarele cotații. Unele state, pre­cum Regatul Unit al Marii Britanii, adoptă po­li­tici fiscale menite să ajute producătorii să trea­că unda de șoc, păstrând locurile de mun­că existente și continuând proiectele de in­ves­tiții (România, în schimb, prelungește supra­ta­xarea sectorului de petrol și gaze și se pre­gă­tește să adopte un nou impozit suplimentar). Pe măsură ce țițeiul devine din ce în ce mai ie­ftin, presiunea este din ce în ce mai mare și pe producătorii americani, care cer Ad­mi­ni­s­tra­ției Obama să ridice interdicția pe exportul de petrol. De altfel, politicienii de la Washing­ton sunt într-o fierbinte dezbatere cu privire la exportul de țiței, producătorii americani spe­rând că vor scăpa curând de măsura im­pusă în 1975, urmare a embargoului arab asu­pra exportului de petrol către SUA. America și-a protejat atunci producția autohtonă, dar, ca urmare a creșterii enorme a producției de petrol de șist din ultimii ani, petroliștii ame­ri­cani au nevoie mai curând de deschiderea că­tre alte piețe de desfacere, nicidecum de li­mi­tarea acestora. Lobby-ul lor de amploare are trecere la republicani, suporteri consacrați ai industriei de petrol și majoritari în Congresul American, unde am putea asista în ur­mă­toa­re­le luni la o decizie de anulare a interdicției de export. În termeni geopolitici, exportul de pe­trol ar permite Statelor Unite să-și sprijine aliații oriunde pe mapamond, să spargă mo­no­polul OPEC și să conducă o politică mai puțin constrânsă împotriva unor adversari con­sa­crați precum Iranul sau Rusia. Deocamdată, în­să, conducerea este la Casa Albă, iar demo­crații de aici și din Congres susțin păstrarea in­terdicției, sprijiniți de vocile sectorului down­stream (rafinare și comercializare). Rafinăriile americane au beneficiat ani la rând de mar­ginile de producție și susțin că exportul neli­mi­tat de petrol îl va afecta direct pe ce­tă­țea­nul american și va ataca independența ener­getică a SUA.

Dacă încercăm să privim spre viitor, creșterea globală are doi mari propulsori: SUA și eco­no­miile emergente. America continuă procesul de redresare economică rapidă. În piețele emer­gente, prețurile mai mici la petrol ar trebui să susțină această creștere, pe măsură ce con­su­ma­torii beneficiază de carburanți mai ieftini la pompă, iar industriile mari con­sumatoare de energie au costuri mai scăzute. Dar întrebarea esențială este dacă această tendință va con­tr­a­balansa daunele dezlănțuite acum pentru na­țiu­nile producătoare de petrol și va atenua șo­curile economice date de bătălia pentru cota de piață ce se poartă între producătorii OPEC și non-OPEC. Daune care pot însemna nu doar scăderea profitabilității producătorilor de petrol, dar mai ales înghețarea unor zone de producție și pierderea de locuri de muncă, pre­cum și scăderea drastică a veniturilor bu­ge­tare pentru țările gazdă. Gripajul industriei de petrol poate deveni o dramă națională.