Apropierea de N. Steinhardt

În pofida subtitlului ei modest, cartea de referinţă a lui George Ardeleanu este, fără dubiu, monografia pe care N. Steinhardt o merita.

Treptat, profilul moral-intelectual al lui N. Steinhardt (ca şi cel al lui Ion D. Sîrbu) se transformă într-un reper, într-o epocă a libertăţii pe care nici unul, nici altul nu au apucat-o, dar în spiritul căreia au scris. Doi autori greu clasificabili şi cu bi­o­grafii pe măsura cărţilor: re­ceptarea lor critică şi pos­teritatea sunt în strânsă le­gătură cu un conţinut exis­tenţial dramatic.

Dramatice au fost, nu mai pu­ţin, şi experienţele al­to­ra, colegi de lot Noica-Pi­llat, în cazul lui Steinhardt, ori colegi de Cerc Literar sibian, în cel al lui Sîrbu. Însă detenţia ori spectrul ei, şan­tajul, tortura fizică şi psihologică i-au fă­cut pe alţi, nefericiţi, experimentatori ai la­gărului socialist să clacheze, să cedeze şi să devină elemente (fie şi neimportante) ale angrenajului. Scriitorii respectivi şi-au „compensat“, cel mai adesea, căderea prin Operă, într-o schizoidie ea însăşi dra­ma­tică şi putând fi înţeleasă. Cu cât biografia secretă, trasă în nume de cod şi delaţiuni la Securitate, a fost mai consistentă, cu atât Operei literare i s-a dat o majusculă ferită, cu o repulsie psihanalizabilă, de ma­cularea „Istoriei“. În ceea ce-i priveşte pe aceşti nefericiţi „colaboraţionişti“ cu „ocu­pantul intern“, legătura între viaţa şi opera lor, între biografie şi bibliografie es­te alterată. Documentele scoase la lumină în ultimii ani au afectat receptarea unei cre­aţii literare în sfera consacrată a au­tonomiei estetice. Este un reflex aproape involuntar: cu cât criticul parcurge mai multe delaţiuni ale lui „Artur“, cu atât poeziile rafinat-moderniste ale scriitorului semnând în clar sunt mai greu de citit cu seninătate şi de evaluat în mod obiectiv.

Termenii sunt inversaţi la Stein­hardt. Corpusul documentar în continuă expansiune adaugă sens şi valoare cărţilor publicate, su­plimentându-le din interiorul unei etici de care judecata strict estetică nu mai poate face abstracţie. Apare un plus, greu de gestionat. Dacă, la Caraion sau la Doinaş, riscul este ignorarea tot mai vădită a unei opere poetice de cel mai bun nivel, la Steinhardt şi la Sîrbu avem a ne cenzura impulsul hagiografic.

De această tendinţă absolut explicabilă e conştient şi George Ardeleanu, exegetul lui N. Steinhardt, care a debutat editorial (în 2000) cu o cărticică pe marginea su­biectului, pentru a reveni, după 9 ani, cu o monografie în toată puterea cuvântului. N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii vrea să nu fie „o hagiografie“, după cum vrea să nu fie „un rechizitoriu“. În prima extremă ne-critică se poate ajunge prin evocarea în exces a suferinţelor per­so­najului şi prin ignorarea acelor aspecte neconvenabile unui nimb în curs de con­s­tituire al fostului deţinut. În a doua, în schimb, s-ar aluneca dacă botezul şi con­vertirea la creştinism ar fi interpretate (cum au mai fost) ca o renegare a iu­da­ismului, sub influenţa colegilor de temniţă ce fuseseră şi rămăseseră legionari.

Altfel spus, două dintre nodurile atât de complicate ale existenţei şi creaţiei lui Steinhardt pot fi ratate prin tăierea lor pripită cu nişte prejudecăţi, clişee, pre­luări inerţiale de opinii şi misreading-uri voite. Căci personajul este unul viu, de o completă autonomie a personalităţii în ra­port cu ceea ce un anumit mediu aşteaptă din partea lui. Lungi tatonări interioare premerg câte unui gest neaşteptat, spec­taculos în ochii celor ce-l asistă sau în urechile celor ce aud despre el. Botezul despre care vorbeşte, într-o pagină extraordinară, Jur­nalul fericirii (ver­siu­nea confiscată şi apoi re­cu­pe­rată de la Securitate) are loc pe data de 15 martie 1960, la două luni şi ceva de la arestare (4 ianuarie 1960). Reflecţiile şi de­li­be­rările cu sine însuşi ale lui Steinhardt în legătură cu acest subiect de o tensionată intimitate sunt mult mai vechi, mergând până în epoca interbelică. Nu mai puţin de 20 de ani (calculează scrupulos George Ardeleanu) separă „eşecul integrării în Sinagogă“, alături de prietenul Emanuel Neuman, de împlinirea botezului din ce­lula 18 a închisorii Jilava. E un interval în care Steinhardt s-a frământat intens şi, aşa zicând, constant, căutând adecvarea la o credinţă pe care latura lui sceptică, ironică, liberală, modernistă o respingea.

A crede, prin urmare, că influenţa directă a deţinuţilor legionari, pe durata câtorva săptămâni, a avut ca efect o convertire chi­nuitor pregătită şi amânată timp de două decenii ar fi hazardat. Închisoarea în sine, confruntarea bruscă şi dură cu ea, a ac­ti­vat (se poate spune mai cu temei) şi a „accelerat“ procesul întâlnirii şi primirii unei noi credinţe. Condiţiile primirii aces­teia sunt nişte condiţii-limită. Evreul N. Steinhardt, care a ajuns aici fiindcă nu a vrut să-şi trădeze prietenii, se aruncă în braţele lui Hristos şi scapă astfel, în in­fernul concentraţionar, de aproape toate dubiile şi arabescurile intelectualismului său ironic. Fragmentul este antologic şi me­rită recitit: „Doi dintre deţinuţi, com­plici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gar­di­anul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori adu­se înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele tre­bu­incioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot con­ţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toa­te păcatele. Mă nasc din nou, din apă vier­mănoasă şi din duh rapid.

Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese sta­bilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu ui­ta că am fost botezat sub pecetea ecu­menismului. Gata.“.

Reconstituind fidel tinereţea in­telectuală şi culturală a per­so­najului său, George Ardeleanu îl încadrase, pe baza unei lec­turi atente a contribuţiilor lui publicistice şi editoriale, într-o „căsuţă“ (nu foarte plină, în interbelicul românesc) a democratismului real. Fascinat de par­lamentarismul britanic, tânărul Steinhardt fusese un critic profund şi caustic atât al Germaniei naziste, cât şi al Rusiei so­vietice, evitând îmbrăţişarea unui tota­litarism din motivaţia aversiunii faţă de celălalt. Textele sale „juvenile“, purtând amprenta stilistică şi fondul de convingeri alimentat de mai experimentatul Neuman (Manole), sunt de o maturitate frapantă, mai ales în contextul şi în aerul toxic al derivelor extremiste din anii ’30. Ceea ce scrie Steinhardt şi despre nazism, şi des­pre „socialism“ (termen, acesta, mai greu de fixat şi deconstruit) surprinde şi astăzi prin acuitatea analizei şi siguranţa punerii diagnosticului. Tânărul sesizează, sub ames­tecul de concepte neasimilate şi ob­servaţii empirice, esenţa totalitarismului, pe care o degajă de coaja demagogică şi o oferă ci­titorului. Astfel că Steinhardt nu era ne­pregătit în momentul instalării co­mu­nis­mului în România. Nu este luat prin sur­prindere de ceea ce (i) se întâmplă – într-o logică sistemică, pe care deja o se­sizase.

Din această perspectivă, construită pe ba­za documentării minuţioase a unui cer­cetător prob ca George Ardeleanu, con­vertirea lui Steinhardt poate fi interpretată şi ca o forţare a verticalei, în cuprinsul unei orizontale sufocante, fără orizont. Pentru a rămâne în spaţiul românesc (de care e îndrăgostit cu febra lucidă a unui Mihail Sebastian, dar care este remodelat de un socialism real ce-i provoacă oroa­re), Steinhardt evadează, simbolic, pe o verticală spirituală, lăsând formele par­lamentarismului britanic şi cons­tituţio­nalismul altor societăţi pentru momente şi epoci mai fericite... Tema fundamentală a vieţii şi creaţiei lui este libertatea, arată cu dreptate monograful. Deţinut politic în orizontala închisorii şi, mai larg, a la­gărului socialist, Steinhardt va fi un di­sident în transcendent, un reactiv politic în metafizic şi un spirit – în continuare – viu şi efervescent, inclusiv în noua lui cre­dinţă. Manifestările sale atât de puţin dog­matice, euforia conexiunilor culturale făcute la vedere de monahul de la Rohia nu sunt aspecte de excentricitate com­portamentală a unui nou „scrântit întru Hristos“; ci aplicaţii logice şi extensii ale unei libertăţi ce se impregnează în toate construcţiile lui speculative. „Contrariul pă­catului nu e virtutea, contrariul pă­catului este libertatea“: fraza lui Kier­ke­gaard este folosită de George Ardeleanu ca o cheie potrivită pentru a desface lacătul originalităţii de gândire şi expresie a personajului său nedogmatic şi necanonic.

Autorul monografiei se con­ta­mi­nează cumva de ebuliţia su­biec­tului său şi chiar de elementul ludic ce-i unifică pe parodistul din În genul... tinerilor, au­torul versiunilor din Jurnalul fericirii şi omul urmărit de Securitate cu peste 70 de informatori, timp de 30 de ani (1959-1989). Dramatismul acestor episoade este compensat de bucuria pe care Steinhardt ştie s-o găsească într-un lucru oarecare sau într-o frază care să facă, lui şi altora, plăcere. Interpretarea sa la Caragiale se înscrie în aceleaşi coordonate. Nevroticul este al nostru, e adăugat; lumea aceea a per­sonajelor caragialiene rămâne o lume minunată, în care s-a putut şi s-ar putea trăi omeneşte. Ardeleanu, el, ezită între un ton serios, rece-doctoral al expunerii şi analizei – şi unul marcat de libertatea şi libertăţile personajului analizat. „Din cer­cetările noastre...“, începe el academic; „vom mai reveni“, promite, cu acelaşi plural old-fashioned; „le vom reproduce selectiv...“, ne anunţă înaintea unei suite mai lungi de citate relevante; „nu am avut acces...“, se justifică, modest, pen­tru cele câteva puncte albe dintr-o hartă documentară impecabil cartografiată; pen­tru ca, în alte pagini, însufleţite de vita­litatea debordantă a lui Steinhardt, pre­zen­tarea doctorală să capete inflexiunile eului cenzurat. „Să mai continuăm?“, ne în­trea­bă la un moment dat George Ardeleanu. „Cine doreşte nu are decât să citească în detaliu volumul citat de noi.“ (p. 186) Dacă aici cititorii sunt trimişi la biblio­grafie, în alt loc vor fi implicaţi, la modul flatant, în demonstraţia istoricului literar: „În fond, ceea ce respinge constant Stein­hardt pe parcursul textului este – aţi ghicit – sufragiul universal, care – din nou aţi ghicit – instituie tirania ma­jo­rităţii“ (p. 97). În fine, monograful devine în unele rânduri de-a dreptul colocvial, lu­ându-şi apoi seama şi utilizând ghilimelele prudenţei. Printr-o afirmaţie a lui Ale­xandru Sever – aflăm – „involuntar i se ridică «mingea la plasă» lui Steinhardt“ (p. 198). Iar explicarea metodelor Se­curităţii, la 1972, se face în felul următor: „informatorul trebuia conspirat, cu alte cuvinte N. Steinhardt nu trebuia «să se prindă» în legătură cu identitatea acestuia“ (p. 257).

Departe de a constitui derapaje de la linia stilistică şi decupajul ştiinţific al cercetării, asemenea exemple ilustrează efortul auto­rului de a-şi apropia lectorul de un su­biect atât de generos, desfăşurat descriptiv şi explorat sistematic. Apro­pi­e­rea va fi fă­cută în termenii cititorului de astăzi, cu ele­mente familiare lui, cu repere spre care se merge rapid şi profitabil, prin „ac­tualizări“ şi „traduceri“ ale vechilor ipos­­­taze şi situaţii. Astfel se ajunge, de pildă, în interpretarea unei ecuaţii cu o ne­cu­noscută (sufragiul universal), ca numele a doi politicieni români ce s-au înfruntat la alegerile prezidenţiale din... 2000 să fie adu­se în discuţie. Ei nu au, fireşte, legă­tură cu subiectul Steinhardt, dar situaţia delicată în care s-a aflat electoratul român obligat să opteze pentru unul dintre ei – această situaţie are de-a face cu viciile democraţiei identificate de tânărul adept al parlamentarismului britanic...

George Ardeleanu a muncit enorm şi la cotă de excelenţă academică pentru a cu­prinde o biografie atât de consistentă şi o operă scrisă (şi rescrisă) cu materia ei. A in­trat, în 2004, în arhivele CNSAS, pentru a scoate de acolo la lumină elementele şi datele concrete ale urmăririi lui Stein­hardt. A investigat, cu real folos pentru cer­­cetare, arhiva de la Mănăstirea Rohia, un­de se afla şi a treia variantă din Jur­nalul fericirii. A comparat versiuni şi edi­ţii, mărturii creditabile şi mărturii contr­a­făcute, materiale private şi documente ofi­ciale. A străbătut, tenace şi temeinic, dru­murile pe care a mers, la propriu şi la fi­gurat, atât de mobilul şi vitalul său obiect de studiu. Unul complex şi derutant, ex­trem de greu de fixat şi care se lasă apro­ximat, critic, într-o descripţie a lui Toma Pavel făcută în 1992, în 22 (Jurnalul lui Nicu Steinhardt), ea însăşi „somptuos“ plu­­rală: „Originea sa evreiască îi dă lui Steinhardt spiritul de aventură şi de con­tradicţie, imposibilitatea derutantă a in­teligenţei. De la ortodoxie îi vin pro­fun­zimea credinţei şi abandonul febril în mâi­­nile Creatorului. Sunt somptuos eu­ropene frivolitatea faţă de cultură – ne­nu­mă­ra­tele aluzii la literatură, la muzică şi la ar­ta occidentală – ca şi înaltul preţ acordat libertăţii politice. Este română [ro­mâ­nească, n.m.], în sfârşit, fericita ne­pă­sare cu care Steinhardt călătoreşte, fără să se oprească vreodată, între re­alitate şi dorinţă, între adevăr şi rugă­ciune“.

În pofida subtitlului ei modest, cartea de referinţă a lui George Ardeleanu este, fără dubiu, monografia pe care N. Steinhardt o merita. //

// GEORGE ARDELEANU

// N. Steinhardt şi  paradoxurile libertăţii.  O perspectivă monografică

// Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, 536 p.