Cenușăreasa bugetului

Voi vorbi rece și „tehnic“ despre datoria statului român față de cultura română și despre interesul întreprinzătorilor noștri față de sfera bunurilor simbolice.

E unanim acceptat ca firesc să plătești mun­ca unui instalator după ce ți-a schimbat bateria la chiuvetă ori să plătești lunar un credit la bancă, după ce l-ai făcut. Nimeni nu se miră că un notariat percepe taxe notariale, iar o administrație financiară, impozite pe venit. În schimb, când e vorba de pla­ta muncii scriitorului, da­tul din umeri e „răs­punsul“ cel mai frecvent. Să se hrănească scriitorul și redactorul de publicație culturală cu ambrozie? În această lume post-mi^­to­lo­gică și într-o societate pe care s-o putem numi civilizată, într-o economie de piață și într-o epocă democratică, munca in­te­lectuală nu contează și nu se remu­ne­rează?

Mi se va spune imediat că sunt un nos­tal­gic al vremurilor trecute. Pe atunci, da, scrii­torii erau plătiți regește prin com­pa­rație cu azi, iar vedetele regimului aveau câștiguri care l-ar fi uluit și pe Ostap Ben­der. Ar fi prea simplu, facil și previzibil să ne refugiem într-un trecut „luminos“, atunci când prezentul pune probleme se­rioase. Rezolvarea acestor probleme ori, ba­remi, „amortizarea“ lor implică o ati­tudine lucidă, responsabilă și, în definitiv, pragmatică, iar nu o veștejire a ca­pi­ta­lis­mului de dragul socialismului real. Prin ur­mare, nu voi pretinde că e frumos, e no­bil, e minunat să fie subvenționată și spon­sorizată cultura din România. Nu; voi vor­bi rece și „tehnic“ despre datoria statului român față de cultura ro­mână și despre interesul în­treprinzătorilor noștri față de sfera bunurilor sim­bo­lice.

Fiindcă a trece dintr-o ex­tremă în cealaltă e ceva la îndemâna oricui, filozofia statului atotputernic a fost înlocuită, la noi, cu cea a statului slab. Statul, după 1990, cam trebuie lăsat în pace: are oricum prea multe pe cap. Bu­getul reglementat prin lege, de ani buni, pentru învățământ? Altădată. Ediții critice ale autorilor români de patrimoniu? Mer­geți la Prefectură, iar dacă nu găsiți pe ni­meni, la Primărie. Abonamente la re­vis­tele culturale și achiziții de cărți pentru biblioteci? Zău, chiar a fost un an greu pentru toată lumea: până și Radu Mazăre a defilat, la ultima paradă, nu ca măritul Cezar, ci ca Spartacus... Pe acest fond de glu­mă, să nu uităm totuși că statul român, în măsura în care pretinde a fi respectat, are a-și respecta corpusul de legi și re­glementări, ca și o linie de reprezentare simbolică parcursă din ambele direcții.

Simplu spus, de ce ar avea un nou Brân­cuși vreo datorie simbolică față de statul român, dacă statul român, spre deosebire de cel francez, este iarăși dezinteresat de opera lui? De ce să aducă Norman Manea și Gabriela Adameșteanu, Mircea Căr­tă­res­cu și Filip Florian beneficii de imagine Ro­mâniei, dacă ei nu sunt respectați de ins­tituțiile românești? Un artist poate fi „ciu­dat“, „nerecunoscător“, umoral, idio­sin­cratic. Dar roadele „ciudățeniei“, „umo­rilor“ sale sunt atât de importante – și tre­buie să fii complet ignorant și acultural pen­tru a-l evalua pe un Eminescu printr-o gândire măruntă de conțopist. Un stat ro­mân acultural? Cred că niciun om cu sca­un la cap nu-și poate dori așa ceva pentru țara și poporul lui.

Statul nostru e minimal când trebuie să-și onoreze obligațiile, dar se face maximal când e să-i impoziteze pe întreprinzătorii privați. O știm prea bine: cei cinstiți și co­recți, cu toate taxele și impozitele plătite la zi, sunt defavorizați în raport cu in­fractorii și delapidatorii sumelor colosale. Dar măcar ei au un somn liniștit, fără zăn­gănit de cătușe la ușă – și, în excursul lor oniric, nu numai cultura e prezentă (căci omul visează și din ce a citit), ci și be­neficiul personal. După aproape 20 de ani de prezență activă în domeniu, pot spune, cu mâna pe inimă, că această Cenușăreasă a bugetului este vehiculul simbolic cel mai performant. Investind în cultură, obții be­neficii de imagine, pe termen scurt, me­diu și lung, imposibil de atins altfel; și chiar imposibil de cuantificat în momentul inițial. Să ne gândim numai ce transportor și detonator de imagine sunt Faust al lui Purcărete și Năpasta lui Afrim. Câți spec­tatori și câți cititori, cât timp și cu ce grad de interes ar asocia munca de în­tre­prin­zător a capitalistului veritabil cu munca de creație a artistului adevărat?

Cei cărora le plac mai mult vanghelioanele dâmbovițene și noile veșminte ale pri­ma­rului de la malul mării – au ceea ce și-au dorit. Fiecare cu universul lui as­pi­ra­țio­nal. //