Despre lucrurile cu adevărat importante

Pelicula jurnalelor reţinând absolut orice, de la teoriile diaristului la banalităţile pe care le debitează la masă, transcrise cu grijă pe hârtie şi încredinţate posterităţii, devine pentru Andrei Pleşu o platformă de traversare existenţială şi continuă decantare interioară.

Deşi faţă de specia jurnalului Andrei Pleşu are destule rezerve, volumul în al cărui Cu­vânt înainte şi le formulează, Note, stări, zile, acoperă sistematic patruzeci de ani de viaţă şi de notaţii: din 1968, anul „Primăverii de la Praga“, şi până în 2009, când editorul i-a ce­rut imperativ această carte, ca şi pe celelalte publicate din 1990 încoace. Cifrele au, aici, semnificaţia lor. Re­voluţia din 1989 împarte acest interval în două seg­mente aproape egale, ca şi cum experienţa tuturor li­bertăţilor exterioare ar fi trebuit măsurată după cea a dificilei libertăţi interioare, în regimul trecut.

Materia însemnărilor diaristice ale celui mefient faţă de Jur­nal este, după cum spune în­suşi mefientul, de cinci-şase ori mai amplă; şi umple niş­te „caiete vechi“, din care autorul a se­lectat – logic – cam o şesime de material. Expunerea de acum nu reprezintă însă o premieră, întrucât majoritatea textelor (interesant termenul folosit de autor) au apărut, în timp, în Dilema (Dilema Ve­che). Avem aşadar un fel de filtru pu­bli­cistic, o primă testare a unor însemnări asu­mat subiective, în coloanele unei ru­brici săptămânale, în care Andrei Pleşu sec­ţiona raportarea la actualitate prin ase­menea recuperări, din caiete „vechi“, ale unor rânduri cu miză şi miez. Fiindcă, din­colo de autocenzura şi ezitările autorului, aceste pagini testate mai întâi publicistic, iar apoi restituite funcţiei lor iniţiale şi pu­se într-o succesiune Bildung, fac o carte ce trebuia odată şi-odată publicată.

O carte trecută prin mai multe ape şi prin meticuloase operaţiuni de structurare. Au fost operate „mici reajustări stilistice“; au fost făcute adaosuri, la mari distanţe temporale (1968, 1989); au fost comentate pasaje mai vechi din „caiete“ (cum este cel din 10 aprilie 1968, care nu e însă prins în suita cărţii) prin însemnări la în­semnări (13 august 1996); mai apar (e drept, rar) şi croşete; sunt oferite indicaţii vagi („caiete din anii ‘70“), şi mai vagi („fără dată, cândva înainte de 1989“) ori de-a dreptul atemporale („fără dată“); se practică recitirile „răzleţe“, antologarea de texte cu comentarii la ele, antologarea de texte fără comentarii... Pelicula jur­na­lelor reţinând absolut orice, de la teoriile diaristului la banalităţile pe care le de­bi­tează la masă, transcrise cu grijă pe hârtie şi încredinţate posterităţii, devine pentru Andrei Pleşu o platformă de traversare exis­tenţială şi continuă decantare in­te­ri­oară. Autorul îşi lucrează la sânge aceste „no­te, stări, zile“ atât de muzicale; le scu­tură de banal şi inesenţial, de întâmplător, de episodicul ce nu poate fi utilizat şi con­vertit într-o semnificaţie.

De altfel, modul în care Andrei Pleşu îşi or­ganizează şi structurează paginile este la antipodul celui practicat, în cărţile atât de personale din ultimii ani, de prietenul de-o viaţă Gabriel Liiceanu. Liiceanu pare că descoperă realitatea de proximitate, „că­zând“ din sfera conceptuală, dar apli­când întâlnirilor cu viaţa proprie acelaşi prin­cipiu al construcţiei sistematice. El sis­tematizează inclusiv afec­tele, amintirile, nostalgiile şi tinde să epuizeze, prin­tr-o aplicaţie uimitoare, şi cel mai mărunt subiect. Par­cursul cognitiv şi cre­ativ al lui Liiceanu e unul de extensie, până la în­fă­şurarea deplină a obi­ec­tu­lui (ori a subiectului) aflat în joc. În schimb, Andrei Pleşu îşi revizitează nu­me­roasele subiecte şi cele câteva teme la di­ferite vârste şi din modificate unghiuri de atac. Fireşte că se schimbă, din 1968 până în 2009, realitatea socială şi politică a in­tervalului traversat. Dar importante, esen­ţiale nu sunt nici „stările“, nici „zilele“, nici măcar „notele”, ci temele asupra că­rora autorul gândeşte, iar şi iar, punându-se în procesul (nu şi în scenografia) re­flexivităţii. De aici e probabil că decurge şi economia de material. Nu cantitatea în­semnărilor este relevantă, ci calitatea lor; şi dacă un lucru a fost spus mai bine, ace­laşi lucru scris mai puţin bine poate să dis­pară, fără regrete, din reprezentarea pa­noramică a cărţii. Pleşu va reţine, în par­cursul Bildung, numai momentele sem­ni­ficative de confuzie şi edificare, de acu­mulare şi decantare, deodată cu notaţiile care le surprind sau le exprimă.

Un termen predilect este „am­plasament“ şi el nu are, la au­torul nostru, nimic pe­io­rativ. (Cum e cazul, bunăoară, cu branşat din „tipi branşaţi“ ori fin din „in­te­lec­tu­ali fini“, cărora Andrei Pleşu le dă mereu o nuanţă ironică.) Din­tr-un „prost am­pla­sament al gândirii“ decurg erori ce ar pu­tea fi eliminate prin­tr-o reparaţie, aşa zi­când, originară: a ra­portării subiectului „cu­noscător“ la obi­ec­tul „cunoaşterii“ sa­le. Tânărul Pleşu (sun­tem în ’74) îl ur­mea­ză pe Descartes cu ale sale „sugestii rec­tificatoare“, le rezumă pe acestea conş­tiin­cios, după care, mai în glumă, mai în se­rios, simte nevoia unui alt amplasament. Disidenţa e rapidă şi bom­bănitoare, ire­zistibilă: „Foarte în­ţe­lept, neaşteptat de pios, dar oarecum pre­vizibil. Riscul care însoţeşte în per­ma­nenţă dimensiunea sapienţială a filo­so­fiei e cuminţenia solemnă, mo­nu­men­ta­lizarea (şi, uneori, elaborarea so­fis­ti­cată) a locului comun. Pe scurt, am me­reu motive să bombăn...“ (p. 46). Al­tă­dată, el constată ambiguitatea structurală a amplasamentului unei figuri a Bisericii (pă­rintele Galeriu), care, în dialogul pro­iectat cu patru intelectuali „insuficient ca­tehizaţi“ (suntem în 1988), ar trebui să fie în acelaşi timp preot şi teolog. Bunăvoinţa părintelui este maximă, bunacredinţă nici nu mai intră în discuţie, dar: „cele două oficii nu coincid în mod necesar; pe o anu­mită linie, ele pot chiar să se con­trazică. Preotul e o transparenţă, în vre­me ce teologul e o instanţă. Preotul se in­vesteşte cu totul în celălalt: focalizează pe «El» (adică pe Dumnezeu) şi pe «tu». Teologul, ca orice teoretician, nu poate scă­pa de postura eului. Se pune în lu­mină ca «intelectual», e bucuros de per­formanţa inteligenţei sale, are orgoliul (candid) al competenţei.“ (p. 108).

Dacă aici, ca şi la seminarul Des­cartes, termenul este codat şi decodat filosofic, o notaţie şi mai „simplă“ dintr-un alt mo­ment va fi edificatoare asupra a ceea ce înţelege autorul prin „am­pla­sament“ şi asupra importanţei, decisive, pe care i-o dă. Însemnarea plonjează în plină actualitate a Crizei (suntem în 2009, la Berlin) şi se continuă după cum ur­mează: „De aproape două luni de când sunt la Berlin, caut semnele crizei. Se simte? Nu se simte? O poţi adulmeca pe stradă, în magazine, în ziare, în politică? Evident, nu sunt bine plasat să văd co­rect: privesc din afară, n-am acces la detalii, la structurile şi evenimentele de profunzime.“ (pp. 206-207). Judecata pre­supune evaluarea corectă; aceasta, ob­ser­vaţia; iar aceasta, o bună plasare faţă de obiect. Importante sunt în egală măsură de­taliile (fiindcă ele spun ceva ochiului atent şi experimentat) şi structurile de adân­cime. Astfel că, în „notele“ sale, Ple­şu oscilează frecvent între pitorescul unei situaţii sau al unei figuri şi osatura lor, între anecdotic şi filosofic, între o definiţie prea vagă, care nu apucă satisfăcător obi­ectul, şi una prea limpede ce riscă să-l ra­teze. Autorul ţine cele două componente şi tendinţe într-un bun echilibru. Dacă pri­ma dă culoare, umor şi farmec în­semnărilor sale, cea de-a doua le conferă interogativitate, temperanţă şi gravitate. Excesul va fi evitat şi într-o parte, şi în cealaltă, printr-un dozaj perfect. Nici umorul plebeian, nici morga filosofică nu capătă drept de rezidenţă în aceste pagini îndelung meditate şi atent selectate.

Despre ce vorbesc ele? Despre lucrurile cu adevărat importante, identificate – deloc uşor – pe o plajă largă de fleacuri ele în­sele relevante. Pleşu nu poate renunţa la farmecul „policrom“ al realităţii, la „îm­pestriţarea“ dizolvantă a cotidianului; şi atunci le remarcă, le observă, le narează, dându-le şi o coordonată pozitivă. Sunt nu­­meroase, în aceste Note, stări, zile, sce­nele construite din toate detaliile lor, ma­joritatea suculente. Sunt memorate, trans­crise şi adnotate replici, fie ele scân­te­ie­toare ori banale, ale unor oameni în preaj­ma cărora Andrei Pleşu s-a format. Une­ori, se ajunge la povestiri „în ramă“: dia­ristul notează ce i-a povestit Noica des­pre ce i-a spus, acestuia, Blaga. Alteori, un ca­dru prea rigid şi o gesticulaţie so­lem­nă sunt pulverizate prin anecdotică; sau, dim­potrivă, tuşele prea groase, bă­dă­ră­neşti, ale unei situaţii sunt plasate în­tr-un re­gistru ironic, care, centralizându-le, le des­­­fiinţează. Abordarea din urmă, pro­gra­ma­tică în cărţi precum Chipuri şi măşti ale tranziţiei (1996) sau Obscenitatea pu­blică (2004), favorizează componenta vi­zuală şi scoate în text un adevărat sadism al ob­ser­vaţiei moral-intelectuale. Pleşu s-a exer­sat în simptomatologia personajelor Tran­zi­ţiei şi a expus-o în pagini în care n-ai vrea să fii.

Atipicul jurnal reţine pi­to­rescul caracterologic, dar îl distribuie către mar­ginile tabloului. Cen­trul de greutate al cărţii stă în consemnările şi însemnările din totalitarismul ceauşist, iar nu în spec­tacolul bulversant al moravurilor post­re­voluţionare. Numărul de pagini „alocate“ fiecărei perioade este cam acelaşi, dar ceea ce se exprimă şi se manifestă în li­ber­tate reiese, pentru un observator atent, din ceea ce nu se exprima (decât oblic) şi nu se manifesta (vizibil) în socialismul real. Aparent paradoxal, intelectualul din Est are mai mult spaţiu de reflecţie şi mai mult timp să disece problemele ultime înainte de 1990 decât ulterior, când este prins într-un malaxor de solicitări. O an­ticipare a condiţiei de „ghişeu“ în faţa că­ruia stau cârduri de solicitanţi, condiţie deplânsă de Pleşu cu tot cu umorul ei, o vedem într-o însemnare „aniversară“. La fix 30 de ani, viaţa unui intelectual român arăta aşa: „Îmi fac cadou, de ziua mea, zece pagini din Hegel (Prelegeri de es­te­tică, vol. I, pp. 311-322, despre simbol). E un lux, căci în iureşul de urgenţe în care sunt prins ar trebui, probabil, să-mi fo­losesc timpul altfel. Cei treizeci de ani împliniţi îmi par scăpaţi printre degete: o mână de ispite, tatonări şi eşecuri. Munţi de platitudine şi de resemnare prematură. După-amiază aţipesc şi îl vi­sez pe D., care tocmai fugise din ţară. Vrea să-mi explice de ce a hotărât să plece şi să-şi ia rămas-bun. După ce D. dis­pare, un necunoscut îmi şopteşte: «Nu-l lua în seamă. E nebun!». Constat, în ultima vreme, o reactivare a sub­con­ştientului: visez mult şi ţin minte aproa­pe tot.“ (pp. 84-85).

În alt loc, autorul vorbeşte, introducându-se în ecuaţie, despre „bătrâneţea pre­ma­tură a celui trăit într-o dictatură de stân­ga...“. Atenţia la patologiile şi „smintelile“ libertăţii post-’89 este explicabilă, la An­drei Pleşu, nu doar printr-o curiozitate de ordin personal, ci şi prin curiozitatea legitimă a unei persoane, unei in­di­vi­du­a­lităţi supuse, anterior, aceluiaşi proces de nivelare ca întreaga societate românească. Interesul observatorului se naşte, prin ur­mare, odată cu societatea care, eliberată de Stat, se trezeşte şi se împleticeşte. Nu e numai observaţie satirică aici, dar şi o pri­vire, în fond, înduioşată de toate aceste comportamente dezgheţate şi glisând în întreg spectrul. Precum magistrul său Ca­ragiale, Pleşu e amuzat până la lacrimi sincere de concepţiunea şi juneţea unei de­mocraţii, ca şi a unui regim curat cons­ti­tuţional. Satira este, la amândoi, ambi­va­lentă: ceea ce se poate vedea şi din modul de relativizare permanentă a „adevă­ru­ri­lor“ abia clasate şi arhivate. În timp ce di­aristul dacoroman are întotdeauna drep­tate, autorul de faţă ia distanţă inclusiv faţă de sine însuşi, cenzurându-se frec­vent printr-un fel de circumspecţie (auto)­ironică, „Arta de a căsca la timp“ o vede cu ochi buni; şi o practică. Îl deprimă „în­cruntătura“, „inapetenţa pentru surâs“, iar „prestigiul pur al principiilor“ nu îl convinge. Ele ar trebui să treacă „proba bu­nului simţ“ – dar nici aceasta nu se ca­de să fie absolutizată. Când totuşi e, de­vine „bun-simţism“ (variantă: „fru­mo­s­ism“), adică o normă mediocră, obligând gândirea să fie la fel.

Cu o formidabilă atenţie distributivă şi o pri­vire, totodată, panoramică şi sin­te­ti­za­toare, Andrei Pleşu trece rapid de la as­pectul banal la cel insolit; şi, într-o ace­eaşi mişcare vizual-ideatică, de la culorile amestecate ale cotidianului, la structura lui inaparentă. Pentru sesizarea şi în­ţe­le­gerea acestuia, este nevoie de acel bun am­plasament: condiţie obligatorie, nu şi su­ficientă, în absenţa capacităţii de expresie. Informaţia „strânsă cu toptanul“ nu ajută prea mult, fără „reflecţie însoţitoare“. În cultură este impropriu să te instalezi, să te aşezi „cu tot calabalâcul“: ea nu e „des­tinaţie“, ci un „loc de pelerinaj“. Im­pu­ri­tatea poate fi „un început de mântuire“. „Legea vieţii spirituale a omului căzut es­te intermitenţa“. Soluţia acomodării noas­tre cu propriul corp ar putea fi să va­lo­ri­fi­căm „optimal“, „nu maximal“, păr­ţile bu­ne. Ceea ce actul religios uneşte „ideile se­pară“. Ideologiile, ele, „au, me­reu, suc­ces“. Ereziile îşi arată „un sâm­bure de va­gă plauzibilitate“. Asceza nu es­te „am­pu­ta­rea datelor naturale ale omu­­lui, ci bu­nul lor uz, corecta lor ori­en­tare, eva­cu­a­rea abuzului şi a de­vie­rii“. A fi «an­ga­jat», a avea o viaţă «ori­en­tată» nu în­seamnă a face un singur lu­cru, ci a su­bor­dona tot ce faci unui sin­gur lucru“ (p. 42). Sunt definiţii – se scrie în nişte „caiete din anii ‘70“ – care aşază obiectul definit „în simplitatea lui“ şi, res­pectiv, definiţii care îl aşază „în com­pli­ca­ţia lui“. Andrei Ple­şu le practică al­ternativ – pentru că, spi­rit sofisticat, are oroare de banalul plat, fără umbră, şi, pro­fund, fuge de fra­ze­o­logia goală şi emfaza ei.

Un fragment „fără dată, cândva înainte de 1989“ din Pleşu: „Une­ori, când toate împrejurul tău se aşază în armonie şi calm, când o fericire solidă, ne­spec­taculoasă, comună pare să ţi se aştearnă la picioare, când toate se lim­pezesc şi curgerea vieţii tale pare, în chip ire­vo­ca­bil, hotărâtă, te întrebi dacă toate astea la un loc nu înseamnă sfâr­şitul“ (pp. 223-224). Două rânduri din Cio­ran, Ca­hiers: „Nu trebuie să vrei să scrii cărţi, ci să spui câteva lucruri esenţiale, de ca­re să nu roşeşti la sfârşitul vieţii“. Şi do­uă, culese de Zanne, din Proverbele ro­mâ­nilor şi care încheie, necomentate, această excepţională carte: „În plăceri să nu te cufunzi, dar pe lângă ele să te plimbi, ca pe ţărmurile mării“. //

// ANDREI PLEŞU

// Note, stări, zile.  1968-2009

// Editura  Humanitas,   Bucureşti, 2010, 264 p.