De același autor
Când un intelectual român îndrăznește să aducă o critică fie actualei stări de lucruri, fie celei din Epoca de Aur, încep să curgă apostrofările: dar de ce nu ai protestat pe vremea lui Ceaușescu? De ce nu ai semnat Carta ‘77? De ce ai ales exilul?
O atitudine ambivalentă este ilustrată din anii ’90 (primul deceniu democratic) și până în prezent în ceea ce privește raportarea la totalitarismul dejist și ceaușist.
Pe de o parte, nostalgicii epocii vechi vorbesc cu aprindere despre realizările regimului, despre apartamentele date de Ceaușescu, despre mândria resimțită de ei când bravul Conducător discuta de la egal la egal cu mai-marii planetei, despre plata datoriilor externe, contrapusă jafului din zilele noastre; pe scurt, despre patriotismul fostului lider, într-un contrast vădit cu trădătorii de țară ulteriori. Unde politicienii de azi fură, Ceaușescu dădea. Dacă guvernanții de după ’90 mint, Ceaușescu spunea adevărul. Pe când sistemul de azi este putred, până în măduvă, sistemul de ieri era unul pentru binele oamenilor.
În interiorul acestui set de convingeri, se poate vedea însă o curioasă pretenție: aceea ca intelectualii (de la ei sunt așteptările cele mai mari), scriitorii și ceilalți artiști, oamenii de cultură, în genere, să fi rezistat mai mult și să se fi opus necontenit regimului defunct. Când un intelectual român îndrăznește să aducă o critică fie actualei stări de lucruri, fie celei din Epoca de Aur, încep să curgă apostrofările: dar de ce nu ai protestat pe vremea lui Ceaușescu? De ce nu ai semnat Carta ‘77? De ce ai ales exilul?
Nici disidenții, nici exilații nu scapă acestui tir de reproșuri și acuze: dar de ce ai scris cutare text și nu l-ai scris pe celălalt? De ce ai semnat Scrisoarea celor cinci și n-ai semnat Scrisoarea celor nouă? De ce ai publicat cărți în România și apoi ai plecat din țară? De ce ai plecat din România? De ce n-ai plecat din România?
Orice vor fi făcut rezistenții, disidenții, exilații noștri, tot nu-i bine. Valuri de murdărie subpublicistică, mii și mii de comentarii taxează, de pe poziții nostalgic-ceaușiste, pozițiile public exprimate de intelectuali români care s-au opus (fiecare, după cum a putut) regimului trecut. Mai nou, avem o altă generație de acuze, articulate de autori ce aveau şapte, opt, nouă ani în decembrie 1989 și care le reproșează rezistenților că n-au rezistat destul; opozanților, că nu s-au opus tot timpul; disidenților, că n-au făcut disidență de la început; exilaților, că au ales exilul în loc să rămână în România Socialistă și să facă rezistență aici.
Rezistență la ce? Disidență în raport cu ce? Opoziție față de ce?
Dacă detractorii intelectualilor anticomuniști sunt din categoria nostalgicilor mai vârstnici ai regimului ceaușist, convingerea lor tare este că regimul trecut a fost unul bun, având a fi regretat, după care e firesc să fim nostalgici. Dată fiind această convingere, însăși ideea de opoziție la regim e absurdă. Ceea ce nostalgicii ceaușismului le reproșează opozanților și disidenților anticomuniști este absurd din punctul lor de vedere, al nostalgicilor.
Căci e incoerent să ceri, de pe poziții asumat ceaușiste, ca un opozant să se fi opus mai mult regimului Ceaușescu. Coerent este ca nostalgicul să-l taxeze pe opozant că s-a opus, nu că nu s-a opus mai mult. Astfel că recomandarea mea pentru susținătorii regimului Ceaușescu este să fie logici. Certați-i pe disidenții noștri fiindcă au luat poziție împotriva regimului pe care domniile voastre îl consideră minunat și de regretat. Fiți una, în continuare, cu regimul trecut; și osândiți-i pe eretici!
Dacă, în schimb, detractorii intelectualilor anticomuniști sunt din categoria tinerilor (de stânga ori de dreapta) care, prin chiar vârsta lor, au fost feriți de a avea o atitudine în timpul regimului trecut, întrebarea este în ce fel s-ar fi comportat ei în anii respectivi. Anii în care rezistenții au greșit fie făcând rezistență, fie nefăcând; în care opozanții au fost în eroare fie prin opoziția, fie prin nonopoziția lor; în care disidenții „ne-au dezamăgit“ ba prin momentul disidenței, ba prin contextul ei, ba prin disidența însăși (fiindcă, să nu uităm, orice ar face un intelectual român, tot nu-i bine).
Cum s-ar fi comportat tânărul judecător, de șapte anișori în decembrie 1989, în România lui 1956? Dar în România lui 1968? În România lui 1971? 1977? 1987? În ce ar fi constat atitudinea sa, dacă ar fi fost un cetățean matur în acei ani?
Ambivalența aceasta este semnificativă pentru lipsa de credibilitate (ori, mai grav, onestitate) a celor care, susținând „realizărili“ regimului trecut, găsesc nimerit să reproșeze rezistenților că nu au rezistat mai mult și opozanților că nu s-au opus mai tare.
Dacă regimul trecut a fost unul totalitar (ceea ce rezistenții, opozanții, disidenții spuneau, cu toate riscurile, atunci), rezistența și opoziția la el trebuie omagiate, nu terfelite. Dacă însă regimul trecut a fost unul minunat, atunci vom deduce că opoziția la el a fost o îngrozitoare eroare.
Prin urmare, nostalgicul mai vârstnic și junele judecător pot rămâne supărați. Dar nu pot fi supărați tocmai pe motivul că nu ne-am opus mai mult epocii pe care o cântă ei, Epoca de Aur. //