Intelectualul român și problemele lui

Adevărul e că nu prea mai merită să fii, azi, un intelectual critic și un cetățean în deplinul sens al cuvântului. Argumentele tale nu vor fi luate în seamă sau vor fi răstălmăcite, preocupării tale sincere i se vor găsi dedesubturi și culise murdare, îngrijorarea ta, când se va manifesta, va fi ironizată, profilul tău va fi maculat nu într-un fel sau în altul, ci în toate felurile.

Orice ar face un intelectual român, orice ati­tudine ar adopta, pe linia consecvenței cu un set de valori expuse ca atare și apă­rate în varii situații complicate – nu este bine.

Dacă intelectualul român este de dreapta, va fi denigrat ca fiind de extremă dreapta, mustrat pent­ru a nu se fi opus mai mult comunismului pe vremea comunismului și întrebat, candid, de ce a fost comunismul atât de rău. Păi acela a fost comunism, comunismul împotriva că­ruia n-a luptat el destul în timpul co­mu­nismului? Intelectualul de dreapta ar treb­ui să nu mai trăiască în trecut, ci să se re­fere la problemele prezentului, ale capi­ta­lismului. Fiindcă este un fascist deghizat, cum s-a argumentat pe forum de către nickname-ul nr. 12, într-o dispută știin­țifică purtată cu nickname-ul nr. 7, in­te­lectualul de dreapta trebuie să uite de co­munismul care n-a fost chiar rău (dovadă: s-a făcut metroul) și să fie un critic al neo­liberalismului.

Dacă intelectualul român este de stânga, va fi denigrat ca fiind de extremă stânga, mustrat pentru a nu se fi opus comu­nis­mului pe vremea comunismului și în­tre­bat, viclean, de ce a fost comunismul atât de rău. Păi dacă nici acela n-a fost co­mu­nism... Nu cumva mai vrea unul? In­te­lectualul de stânga ar trebui să nu mai tră­iască în prezent, ci să se refere la pro­ble­mele trecutului, ale comunismului, acesta fiind al lui. Fiindcă este un stalinist trans­parent, cum s-a strigat în Piață în week­end cu voci tunătoare de băieți rași în cap și bărboși cu Dumnezeu înainte, intelec­tualul de stânga trebuie să se căiască, să nu uite de comunism și să exalte creditele numai cu buletinul.

Mi se va spune că șarjez, că parodiez; dar nu fac decât un rezumat banal al „argu­mentelor“ cu care este astăzi desființat, la noi, un intelectual: unul autentic și real­mente preocupat nu numai de problemele și interesele lui, ci și de problemele so­cietății în care trăiește.

Adevărul e că nu prea mai merită să fii, azi, un intelectual critic și un cetățean în deplinul sens al cuvântului. Argumentele tale nu vor fi luate în seamă sau vor fi răs­tălmăcite, preocupării tale sincere i se vor găsi dedesubturi și culise murdare (precis te plătește cineva să dai în țărișoară, s-a scris despre asta și în România Mare), în­grijorarea ta, când se va manifesta, va fi ironizată, profilul tău va fi maculat nu într-un fel sau în altul, ci în toate felurile. De aici, lehamitea unor intelectuali ca Ho­ria-Roman Patapievici sau Mircea Căr­tă­rescu de a se mai preocupa de problemele societății ori umorul negru, caragialian, al lui Andrei Pleșu în descripția obscenității publice. Dar, pe de altă parte, și te­na­citatea intra muros a unor Vladimir Tis­măneanu ori Andrei Cornea, Ovidiu Și­mon­ca sau Vasile Ernu, care spun: da, sun­tem preocupați de aceste probleme și le discutăm. Da, gândim așa, iată de ce. Da, e dreptul celuilalt să gândească diferit, iar problema mea este să apăr acest drept. Da, sunt de dreapta, fără să fiu fascist. Da, sunt de stânga, fără să fiu stalinist. Da, sunt de centru, fără să fiu adaptabil, tran­zacțional și „căldicel“.

La o privire mai atentă și într-o analiză de câmp socio-cultural, intelectualii angajați, indiferent de culoarea ideologică a an­ga­jamentului lor și de grila prin care ana­li­zează realitatea socială, politică și eco­no­mică, sunt în aceeași logică a activității și reactivității pentru apărarea unor valori. Regimul lor de exprimare publică este cel al urgenței, iar frecvența cu care o fac e dată, pe de o parte, de succesiunea pro­blemelor identificate ca presante, iar pe de alta, de propriul feedback la aceste pro­bleme.

Iar când intelectualul este un scriitor, precum Cărtărescu, adâncit în ob­se­siile lui creative și angajat în proiecte epice ample, a doua sa angajare, cea politică, a reprezentat un sacrificiu de sine pe care numai un alt scriitor ade­vărat îl poate înțelege. Pentru că eu văd de obicei partea plină a paharului, voi spu­ne că investiția de timp, de energie și de argumente a lui Mircea Cărtărescu în ar­ticolele lui din Evenimentul zilei a avut un efect relevant. A demonstrat, în modul cel mai concret cu putință, că problemele societății sunt atât de importante, încât până și un mare scriitor adâncit în opera lui și abstras din cotidian a simțit nevoia să le abordeze. Da, aceste probleme sunt extrem de importante; și, iarăși da, este rolul intelectualului să le discute.

Ceea ce însă vreau să adaug, imediat, este că acest angajament public într-o grilă de dreapta ori de stânga n-ar trebui, în opi­nia mea, să afecteze câmpul profesional și manifestările în spațiul acestuia. Po­li­ti­cul este dominator și dominant, dar până la bariera unei activități intelectuale spe­ci­fice și a unui teren delimitat de criterii de performanță nonpolitică. E minunată preo­cuparea pentru problemele societății, sunt minunate marșurile de protest pe lângă Universitate și chiar în Universitate. Dar ele nu trebuie să fie în loc de Uni­versitate: de cursurile prin care un tânăr va putea deveni la rândul său un spe­cialist.

În mod analog, e foarte bine că un critic li­terar este atent la angajamentul politic al unui scriitor și îl plasează, corect, pe aces­ta la dreapta sau la stânga. Dar dacă cri­ti­cul, de dreapta, îi sublicitează scriitorului, de stânga, o operă fiindcă a scris-o un comunist, ori dacă un alt critic, de stân­ga, îi sublicitează scriitorului, de dreapta, o operă fiindcă a scris-o un fascist – ceea ce se desprinde de aici nu este nici po­li­tică, nici civism, nici problematizare, nici preocupare pentru mai buna funcționare a societății. E vorba de reglări de conturi și plătiri de polițe, de malpraxis pro­fe­sio­nal și de o autodiscreditare ca specialist.

În elasticitatea judecății critice, cu care poți omologa și susține o valoare literară fără să-l cauți pe autor la convingeri și să-i dictezi care sunt potrivite și care nu, sunt mult mai apropiat de felul de a gândi al lui Nicolae Manolescu. Nu întâmplător, cred, marele critic enervează teribil și la dreapta, și la stânga, mizând pe di­fe­ren­țierea prin artistic și pe lărgirea, cu fiecare experiență literară semnificativă, a do­meniului. Văzând astfel lucrurile, dinspre cărți, iar nu dinspre oamenii care le-au scris și ale căror linii de comportament pot fi dezamăgitoare (Slavici, Sadoveanu, G. Călinescu, Eliade), literatura este mai largă, mai cuprinzătoare și mai elastică de­cât politica. Iar literarul autentic de­pă­șeș­te, în timp, politicul, umbrindu-l, dimi­nuându-l, făcându-l neimportant. De ace­ea, textele scrise recent împotriva lui Ma­nolescu și zecile, sutele de comentarii în­soțitoare vor trece; valorile literare sus­ținute de un critic ca el vor rămâne. Mă îndoiesc că există astăzi vreun consumator cultural alfabetizat dispus să-i nege va­loarea de prozator lui Slavici pentru că aces­ta a fost filo-german.

Voi apăra întotdeauna un scriitor adevărat, indiferent de erorile sale de analiză politică. Și îl voi aprecia pe acel intelectual pu­blic coerent în manifestările sa­le și consecvent în susținerea unui set de valori. Amândurora, le mulțumesc. Pri­mu­lui, ca simplu cititor pasionat de literatură și critic literar interesat de structura și istoria ei. Celui de-al doilea, ca simplu ce­tățean.

Cum spunea Lovinescu, vorbind despre meseria de critic: nici mai mult, dar nici mai puțin decât atât. //