Asaltul asupra cunoașterii, rațiunii (common sense) și alunecarea spre întuneric

A contesta nevoia de intervenție publică a statului, în condițiile de acum, mi se pare absurd.

Daniel Daianu 06.10.2020

De același autor

Am fost ispitit să scriu întoarcerea în Evul Mediu gândindu-mă la faimoasa „eppur și muove” a lui Galileo Galilei, astronom, fizician și matematician, cel care era considerat de Stephen Hawking părinte al științei moderne. Ceea ce văd că se întâmplă în anii din urmă și, cu atât mai mult, în vremurile blestemului pandemic de acum este deconcertant și reclamă atitudine din partea celor care cred că numai prin cunoaștere, prin onestitate intelectuală și încredere în puterea rațiunii putem depăși momente foarte dificile. Sunt trei exemple care grăiesc cu elocință privind asaltul asupra cunoașterii, asupra rațiunii.

Am în vedere criza sanitară și mă gândesc la medici și la epidemiologi, la personalul sanitar, la cei care se află în prima linie a războiului cu Covid-19, care năpăstuiește o lume întreagă. Să vezi oameni politici, șefi de stat care contestă ce spune cunoașterea, știința, care se luptă fățiș cu somități medicale ce se bucură de încrederea cetățenilor, nu poate fi calificat decât ca ieșind din teritoriul responsabilității celor care dețin demnități publice la vârf; este dispreț și cinism față de cetățeni. Am urmărit interpelarea doctorului Anthony Fauci în legislativul american de către un senator; cum spunea faimosul epidemiolog, respectivul senator „repeatedly misconstrued facts” - în mod repetat a interpretat în mod eronat faptele (23 sept, a.c, audieri în Congres). Cuvintele sunt de prisos…

L-am urmărit pe ministrul sănătății din Franța, Olivier Veran, în prezentarea făcută miercuri seară (23 septembrie) pe TV5, arătând deteriorarea situației de stăpânire a pandemiei (cu factorul de răspândire R superior lui 1 în unele regiuni), ceea ce reclamă un efort colectiv, respectare a regulilor pentru a nu fi copleșit sistemul medical. La Madrid, situația a reclamat apel la forțe de ordine suplimentare (inclusiv militari) pentru a se controla răspândirea pandemiei. Premierul Boris Johnson a implorat recent populația din Marea Britanie să respecte regulile de protecție pentru a se evita intrarea într-un nou lockdown general.

Suntem departe de a fi învins în războiul cu pandemia, în Europa, în SUA, în alte părți ale globului. Și trebuie să-i ascultăm pe cei care dețin informația adevărată și care se bizuie pe sfaturile oamenilor de știință. Că există voci extravagante, chiar printre medici și epidemiologi, nu poate schimba situația reală.

Să vezi băi de mulțime, goana după putere cu orice preț, nerespectarea regulilor de protecție, manipulare fără margini, cum am văzut la nivelul politic cel mai înalt într-un mare stat din America Latină și nu numai acolo, când sunt în joc viețile oamenilor, este incomprehensibil.

Sunt medici epuizați, personal medical extenuat, care avertizează că situația este încă foarte complicată, că ușor se poate trece de un „tipping point”, când spitalele nu ar mai face față cazurilor grave – cum este o posibilitate și în România, cu unități de terapie intensivă. Sunt medici care stau de dimineața până seara îmbrăcați în costume speciale din cap până în picioare, având simțul datoriei și știind că fără ei situația ar fi groaznică. Nu-i înțeleg pe cei care neagă realitatea, care gândesc în termeni de conspirație mondială, de o presupusă manipulare pusă la cale de „masoni” și de grupuri care vor un „guvern mondial”, tot felul de asemenea bazaconii. Dar oare decesele anunțate nu există, cei infectați cu Covid-19 sunt, de asemenea, dintr-o lume imaginară? Să înțelegem că autoritățile publice din Europa, din restul lumii unde există acțiune responsabilă, au luat-o razna, fac parte dintr-o conspirație mondială? În actul de investigație medicală poți recurge la un second opinion, deoarece un diagnostic, nu arareori, are aproximații care cer o a doua, a treia opinie. Dar să ceri o a doua opinie privind existența pandemiei este o inepție.

Negaționiștii sunt o minoritate, care este zgomotoasă și împinsă de ignoranță, de sfidare a regulilor elementare de conduită într-o comunitate, de veleitari cu diverse frustrări. Ei contribuie la adâncirea unei crize de încredere în autorități. Iar încrederea contează foarte mult când este nevoie de solidaritate, de efort colectiv, respectare a regulilor de protecție individuală și colectivă. Într-un interviu acordat în martie, am spus că lupta cu Covid-19 este ca un război, dar de altă natură, care reclamă mobilizarea exemplară de resurse, buna colaborare între autorități și cetățeni – am făcut chiar referire la cabinetul de război al lui Winston Churchill („Virusul acesta este ca o ființă extraterestră pe care nu o înțelegem”, Revista 22, 17 martie; într-un text din 22 martie, „Acum este într-adevăr altfel”, am reliefat ceea ce am numit „efectul lacăt”/shutdown)

Trebuie să avem respect unii față de alții, să căutăm adevărul când ceva important se află într-o arie de cunoaștere încă neclară, fiindcă așa se progresează în cunoaștere, în știință. Însă a contesta existența pandemiei ca eveniment extrem, care reclamă apelul la ceea ce au mai bun, validat cunoașterea, știința, la medici și epidemiologi cu mare pricepere, nu poate fi acceptat. În această luptă se merge cu arsenalul bun al cunoașterii, nu se poate sacrifica viața oamenilor pe altarul goanei după putere, al imposturii și iresponsabilității, al ignoranței.

Un al doilea exemplu: schimbarea de climă. Când Clubul de la Roma a lansat un faimos raport acum o jumătate de secol (Limits to Growth, 1972), a fost primit cu scepticism în nu puține cercuri, așa cum s-a întâmplat și cu studii ale profesorului Jay Forrester de la MIT, care se ocupă de dinamici globale. A prevalat un „optimism tehnologic”, că soarta noastră, a vieții pe pământ, va fi asigurată de străpungeri tehnologice continue. Raportul lui Nicholas Stern din 2006 (The Economics of Climate Change), el fiind atunci înalt demnitar în guvernul britanic (și apoi economist-șef al BERD și al Băncii Mondiale), a produs rumoare. Teza de bază a investigației a fost aceea că schimbarea de climă este o amenințare existențială, că nu ne putem aștepta ca piețele singure să rezolve problemele relației între om și mediul înconjurător, că există „externalități ce nu pot fi internalizate de piețe. Într-un fel, nu era o noutate acea constatare, dacă acceptăm că modelele de echilibru general nu pot surprinde alocarea de resurse din perspectivă intergenerațională.

Nu întâmplător, anul trecut, un număr impresionant de economiști renumiți, între care mai mulți laureați ai premiului Nobel, au cerut impunerea unei taxe pe emisia de carbon, un fel de taxa Pigou, într-o scrisoare deschisă publicată de Wall Street Journal (16 ianuarie 2019). Se spunea în acel statement: „By correcting a well-known market failure (eșec al piețelor), a carbon tax will send a powerful price signal that harnesses the invisible hand of the marketplace to steer economic actors towards a low-carbon future.” Este ceea ce încearcă Comisia Europeană acum pentru lupta contra efectului de seră pentru a crește veniturile bugetului UE.

Vedem unde am ajuns în zilele noastre, cu incendii devastatoare în lume (vezi ce se întâmplă în California, în Grecia și Portugalia etc., an de an), cu schimbări de temperatură dramatice rapide, cu dispariția „anotimpurilor” în unele regiuni ale globului, cu calota arctică în micșorare constantă. Că există un profesor la o universitate sau la alta, care și-a creat un „destin” academic neglorios din a contesta mâna omului, prin emisii de carbon, prin efectul de seră, în schimbarea climatică, este una. Și altceva este să vezi personagii implicate în viața politică, cercuri de afaceri cu interese înguste și egoiste, nu mă sfiesc să le numesc imorale, care finanțează studii menite să „dovedească” că falsul este „adevărat” și care încearcă să împiedice acțiunea rațională.

De aceea sunt de salutat atitudinea și politica publice susținute de Uniunea Europeană, prin Consiliul European, Comisia Europeană și Parlamentul European. Instituțiile financiare internaționale își dau seama că menirea lor este de a se ocupa de probleme regionale și globale majore, nu de a închide ochii la ceea ce ne poate aneantiza pe toți. Că nu mai trebuie să cântărească precumpănitor în deciziile lor înclinații de policy discutabile, așa cum a fost cu liberalizarea deplină a contului de capital în economii în dezvoltare.

Sunt numeroase bănci centrale care au trecut schimbarea de climă la riscuri sistemice severe, prin implicații asupra economiilor, asupra stabilității financiare. BCE, Banca Angliei, Banca Franței, a Italiei, a Japoniei sunt în frunte, din acest punct de vedere, și au format o rețea care are activitate și analize sistematice în această privință; același lucru îl face și Financial Stability Board (care reunește marile bănci centrale), care are un task force special pentru problematica schimbării de climă. Dacă unii sunt orbi sau nu vor să vadă, este treaba lor, dar lumea este în mișcare, fiindcă timpul nu ne mai păsuiește dacă nu vom face ce trebuie. De aceea s-a născut și ideea obligațiunilor, a bondurilor verzi (green bonds), acceptate de BCE drept colateral în operațiunile sale, a necesității acute de a „înverzi economiile”. Metafora cu floarea de nufăr ce crește exponențial pe suprafața lacului o am mereu în minte.

Bugetul UE, Planul de redresare și creștere a rezilienței trebuie să fie judecate din aceeași perspectivă. Ne place sau nu, epoca combustibilului fosil este pe ducă, chiar dacă vom continua să consumăm țiței și gaz natural ani buni de acum înainte. Trenul a pornit din gară și aceasta trebuie să se vadă și în România. Cei care continuă să conteste relația între activitatea omului și emisia de carbon, în stricarea habitatului, în distrugerea ecosistemelor, a relației Om-Natură, trăiesc într-o lume a lor, paralelă. Să trăiască în continuare, dar să nu mai fie, dacă se poate, la butoane, în lumea politică sau în cea a afacerilor, în tot ceea ce privește soarta noastră, a tuturor. Eu simplific mult situația procesului decizional fiindcă dinamicile sociale și politice sunt complexe și nu poți excomunica oameni din competiția pentru putere politică și economică, mai ales în democrație. Dar nici nu se pot accepta „experimente” ce ne duc spre pierzanie.

Merită să fie citit cu atenție discursul Ursulei von der Leyen, președintele Comisiei Europene în Parlamentul European (16 septembrie a.c.), în care a insistat pe sustenabilitate (Pactul Verde), sănătatea cetățenilor, inovație, justiție socială, drepturile fundamentale ale cetățenilor, ceea ce arată o direcție de acțiune clară de articulare a politicilor publice la nivelul UE, în politici publice naționale.

Lumea nu își poate permite să vadă pădurea Amazonului și alte păduri mari distruse în goana unora după bani. Cum și la noi au fost despădurite mari suprafețe în mod samavolnic. Pădurile sunt un bun public, care trebuie protejat, fiindcă astfel ne protejăm pe noi. Am urmărit un interviu al lui Frans Timmermans, vicepreședinte al Comisiei Europene (la Bloomberg, în 17 septembrie a.c.), în care a spus, între altele, ceva tulburător: că dacă nu facem ce trebuie acum, nu peste mult timp nu va avea curajul să își privească copiii în ochi!

În fine, este vorba de acțiunea de politică publică în condiții foarte critice, de pandemie și criză economică. A contesta nevoia de intervenție publică a statului, în condițiile de acum, mi se pare absurd. Cine să coordoneze lupta contra Covid-19, cine să impună reguli elementare de distanțare fizică, de igienă, „Marea Închidere” (Lockdown-ul), să sprijine economia, în circumstanțele extraordinare actuale? Aceste decizii vin oare de la sine, din cer, sunt de natură emergentă? Cine să ajute multitudinea de firme care au fost lovite năprasnic de această calamitate? Libertarienii ar spune că piețele trebuie să distingă între cei care pot și cei care nu pot. Dar un darwinism economic orb este o sinucidere pentru însăși economia de piață; s-ar ajunge la anomii greu de descris, la anarhie și pierderea chiar a democrației. Perioada interbelică din secolul trecut ar trebui să ne dea frisoane. Regimurile totalitare, de stânga și de dreapta, au origine nu numai în filosofii antiumane (apropo de rasa superioară), ci și în disperarea și mizeria multora, care au căzut pradă nebuniei unor lideri politici ce se considerau mesianici.

Și trebuie să învățăm din istorie. A fost oare o eroare politică New-Deal a lui Franklin Delano Roosevelt după Marea Depresiune? A fost o eroare în SUA că National Science Foundation (NSF), Pentagonul (prin DARPA –Defense Advanced Research Projects Agency) și alte agenții guvernamentale au finanțat mari programe de străpungere tehnologică (ex: internetul, cercetări spațiale), inclusiv în domeniul medical (ex.: studierea genomului uman), că guvernul a finanțat dezvoltarea rețelei de autostrăzi, infrastructură în general? Au greșit europenii că au finanțat cu bani publici dezvoltarea Airbus și a altor programe, că vor acum să sprijine campioni în competiția globală?

A fost renunțarea la light-touch regulation o greșeală în lumina grozăviilor petrecute în industria financiară și situația gravisimă cauzată de dereglementare (începută în anii ΄90) și de suprafinancializare? A avut sens să se ceară băncilor o capitalizare mai bună și schimbarea modului de evaluare a riscurilor (VaR)? Că au fost relaxate unele reguli macroprudențiale acum pentru ca băncile să ajute economia reală este altă poveste. Trebuie să fie mai bine supravegheate băncile, având în vedere că se albesc sute de miliarde de dolari/euro, bani ce finanțează traficul de droguri, de arme și de ființe umane? Ne interesează echitatea în societate, care presupune „egalitate de șanse”? De altfel, problema echității (fairness), a incluziunii revine în mod obsesiv în alocuțiuni ale liderilor europeni, la dreapta și la stânga spectrului politic democratic; este cuvânt-cheie în programul și gândirea Comisiei Europene.

Au greșit țări că Singapore, Coreea de Sud, Thailanda etc. că au pus la punct strategii de dezvoltare ce au îmbinat piața cu sprijinirea de către stat a unor sectoare pentru dezvoltare economică și care au înregistrat veritabile miracole economice în ultima jumătate de secol? Ne-ar râde în nas dacă le-am reproșa strategiile adoptate – fără de care ar fi rămas la orezării și confecții simple. Apropo de răspunsuri pe care trebuie să le dăm și în zilele noastre privind lupta contra schimbării de climă, contra pandemiei, în gestionarea crizei economice extrem de severe, pentru salvarea, cât se poate, a unui sistem multilateral (internațional) care să asigure bunuri publice globale, între care și pacea (în pofida rivalităților geopolitice).

Nu statul este problema, mai ales când vedem ce se întâmplă în vremuri de pandemie și mare criză economică, ci abordările extreme, care ne duc din nou către zone întunecate ale istoriei. Să afirmi că intervenția în creștere a statului în economie acum, când este impusă de pandemie și de alte rațiuni obiective, echivalează cu o revenire a socialismului este de neînțeles. Nu trebuie să lăsăm statul să devină copleșitor, cu prezența apăsătoare și acaparat de grupuri de interese ilegitime, să se „orwell-izeze” în mod insidios sau pe față. Iar în România, statul trebuie să fie dezbărat de conectarea la rețele care extrag rente necuvenite, să fie debirocratizat, să nu mai adăpostească atât de mulți slujbași care cam taie frunză la câini. Dar, una peste alta, este nevoie de echilibru și pragmatism, mai ales în momente de mare cumpănă.

Să revin la situația de la noi. Și la stânga, și la dreapta, sunt pericole. Fiindcă există populism, uneori fără limite, care înflorește în momente electorale și face mult rău. Așa se întâmplă în situația teribil de încordată a bugetului public, ce nu mai suportă creșteri de cheltuieli rigide, care pot conduce la destabilizarea economiei, la o corecție foarte dureroasă nu peste mult timp. Nu trebuie ca finanțele publice în România să fie aruncate în aer! Și avem o abordare la extrema cealaltă, care cere retragerea statului din economie, stat minimal. Ce să fi făcut guvernul actual, de pildă? Să fi declarat cu emfază că este un guvern liberal, care nu poate interveni în economie pentru a nu distorsiona piețele și fiindcă s-ar dezice de filosofia sa? Adio, deci, programe IMM, ajutor pentru șomaj tehnic, bancă promoțională (așa cum este în multe state din UE) etc. Adică, să se descurce fiecare cum poate. Și ce să facă un economist libertarian ajuns la conducerea unei agenții guvernamentale care sprijină IMM-uri? Să-și dea demisia sau să treacă printr-un reality check și să vadă că una este causeria la seminarii și discuții pe margine și altceva când te confrunți cu viața adevărată, când intri în vâltoarea ei?

Are sens ca Guvernul României să se ocupe de refacerea sistemului de irigații, de un program de reamenajare a teritoriului, având în vedere despăduririle criminale de-a lungul anilor și deșertificarea solului, de construcția de autostrăzi și calea ferată, de infrastructura critică, de sectorul agribusiness care are importanță strategică (mai ales dacă schimbarea de climă va induce mari perturbații în producția alimentelor de bază)? Are sens să încerci să ai un buget public robust, cu venituri superioare în lumina provocărilor imense ce ne așteaptă, ca să poți finanța mai bine sănătatea publică, devenită chestiune de securitate națională, educația și alte bunuri publice? Are sens să ai priorități clare în investiții și să le urmărești cu consecvență, mai ales când absorbția fondurilor europene este vitală pentru redresarea economiei, pentru a trece cât mai bine prin această perioadă de mare suferință, ceea ce implică o guvernare lucidă, fermă, hands-on, cum spun englezii?

Să vezi indiferență față de schimbarea de climă, întrucât nu avem date, nu știm suficient, că toate se vor rezolva de la sine în timp, este incredibil. Și șirul poate continua.

Problema nu este că nu putem cunoaște suficient deoarece informația este împrăștiată în sistem și imposibil de centralizat, ci fiindcă unii ignoră sau disprețuiesc ceea ce se cunoaște și a devenit parte din cunoașterea consolidată. Aceasta este valabilă și pentru criza sanitară, și pentru abordarea problematicii mediului înconjurător, a schimbării de climă. OMUL, prin definiție, nu poate cunoaște totul, dar progresul cunoașterii nu poate fi stopat. Iar ceea ce se știe este consolidat, trebuie să stea la baza acțiunii raționale.

Lucrurile sunt prea serioase, grave, pentru a ne lăsa destinul pe mâna unor ignoranți, farsori, a unor personagii care joacă la ruleta istoriei neînțelegând responsabilitatea pe care o au. Nu putem lăsa dorința de putere cu orice preț, trufia, lipsa de bun-simț/bun simț, în ambele accepții, să ne oropsească, să distrugă viața nouă și a copiilor noștri. Tot astfel cum există o răspundere în cercurile intelectuale, academice pentru ca știința, cunoașterea consolidată să își spună cuvântul, nu ambiții personale, agende mărunte. Mai ales în momente când este nevoie de CUNOAȘTERE, pentru a ghida acțiunea umană.

Trebuie să ne luptăm pentru Adevăr, să combatem știrile false, manipularea în masă. Alunecarea către o zonă de dezbatere și confruntare pentru putere în care se pierd repere morale, „este pervertit adevărul înlocuindu-se fapte prin ficțiuni” (ce spunea Hannah Arendt în „Originile totalitarismului”, 1951) subminează viața noastră și democrația. Adevărul este indispensabil pentru supraviețuirea noastră, pentru democrație. În situația concretă a crizei sanitare și a pericolului schimbării de climă, falsul și manipularea pot conduce la dezastru din toate punctele de vedere.

Există o imagine din filmul „Planeta Maimuțelor” (prima versiune), când astronautul interpretat de Charlton Heston, ajuns într-o grotă și crezând că se află pe altă planetă, își dă seama că a dat de ruinele unei foste stații a metroului newyorkez. Nu este nevoie de un asteroid pentru ca omenirea să dispară; prostia, iresponsabilitatea, ignoranța și alte metehne omenești ne pot duce spre văgăuni, spre dispariție. Tot cum folosirea nesăbuită a armei nucleare ar avea același efect de distrugere. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22