De același autor
Încerc să împletesc amintiri răzleţe cu istorii contrafactuale despre ce a fost şi ce ar fi putut fi un posibil destin, altul, unul cu ţara revenind la regat în timpul revoluţiei. O să încerc o explicaţie a dificultăţilor, şanselor şi ratărilor, chiar atunci, în momentele în care se croia istoria nouă.
Prima întâlnire cu „ipoteza regalităţii“ a fost să fie, în ce mă priveşte, în seara de 16 decembrie 1989. Locuiam în Timişoara, chiar în centrul oraşului, în blocul vecin Catedralei, pe la etajul 7. Eram mai mulţi prin apartament, nebuni de bucuria revoluţiei, cu Vasile Popovici, Viorel Marineasa, cu amicul Marius Proks: fost judecător dat afară din magistratură pentru un dosar la Securitate, pe care l-a descoperit acum şi care purta, inspirat, numele Pelerinul, deoarece prietenul nostru fusese de mai multe ori cu mama sa în pelerinaj la mănăstirea franciscană Maria-Radna, la 60 de kilometri de Timişoara. Tot de acolo era şi mama mea, fostă funcţionară la Primăria Lipova, care era la mine în acea sâmbătă şi, deoarece avea o frumoasă voce de altistă – şi pentru că, pe vremuri, cânta uneori secretarului Sfatului Raional Lipova, devenit mai apoi primărie orăşenească, diferite cântări de felul Printre ramuri trece luna sau Car frumos cu patru boi – şi pentru că ştiam astea şi cum eram în mari entuziasme revoluţionare, am rugat-o să ne cânte Trăiască Regele în pace şi onor.
A două zi, duminica din 17 decembrie, după-masa, am urmărit de sus de la fereastră cum cei care se aflau pe scările Catedralei au scandat numele Regelui şi o lozincă fabricată pe loc, acolo, pe care o ţin minte şi astăzi: „Vrem făină şi mălai / Şi pe Regele Mihai!“. Cam astea au fost amintirile scurte şi răzleţe cu „ipoteza regalităţii“ în zilele revoluţiei: după cum se vede, nu mare lucru. În după-masa de 22 decembrie 1989, am primit telefon de la Radna, între timp, luni 18 decembrie, mama mea plecase acasă şi mi-a spus la telefon: „să vină!“. „Cine?“, am întrebat-o, mărturisesc că uitasem despre „ipoteza regalităţii“: „nu vedeţi că nimeni nu conduce? E brambureală“. Asta chiar aşa era. În studiourile de televiziune era o brambureală de nedescris, de jos se auzeau scandările şi presiunea bucureştenilor.
Într-adevăr, acum stau şi mă gândesc că atunci trebuia Majestatea Sa, vorba lui maică-mea, să vină! Şi pentru că avusesem şi eu, şi Bazil Popovici cărţile prezentate la Europa Liberă, mi s-a sugerat dinspre Radna „să luăm legătura şi să i se spună să vină!“. Ceea ce pricep limpede acum este faptul că nu am socotit atunci acest lucru o prioritate, nici eu şi nici alţii din Timişoara, care am fi luat în calcul revenirea la Constituţia democratică din 1923 şi am fi susţinut aşa ceva. Motivaţia era la îndemână şi o ştia oricine a trăit anii abolirii regatului, aşa susţinea baci Văsălie Budi, dirijorul corului „Traian Jivulescu“ din Radna: „pe Rege l-or zogonit ruşii cu revolverul“, zicea bătrânul, şi tot pe atunci (eram deja prin 1996, familia regală era în drum spre castelul de la Săvârşin şi moşii ţărani îi aşteptau pe Rege şi Regină în curtea bisericii, cu corul) a spus baci Văsălie, el sau altcineva: „adevărul e că Regele nost΄ îi cam moale, ar fi trebuit să fie ca atunci când l-a arestat pe Mareşal“. S-a gândit probabil baci Văsălie la după-masa din 22 decembrie 1989, asta nu mai ştiu cu certitudine, mulţi dintre cei din corul de la Radna au murit între timp, inclusiv energicul dirijor.
În amintirea lor o să încerc în continuare o istorie contrafactuală, un exerciţiu de imaginar epic de tipul: „să vedem ce-ar fi fost dacă“.
Acum istoria e alta şi a curs în altă direcţie
Aşadar, să refacem contextul istoric de după plecare familiei Ceauşescu cu elicopterul de pe Comitetul Central. Brambureala a fost totală, armata era în derută, generalii la fel, Securitatea ar fi executat orice şi pentru oricine ar fi avut un temei minim de autoritate. O întoarcere atunci a Regelui în temeiul vechii Constituţii democratice din 1923 ar fi fost o bună motivaţie cu temei legislativ, mai ales că semnătura pe actul de abdicare a fost obţinută cu forţa, vorba dirijorului din Radna. Chiar dacă acum istoria e alta şi a curs în altă direcţie, vă propun să vedem ce s-ar fi întâmplat dacă Regele ar fi venit atunci din Elveţia cu avionul în ţară. Ipotezele contrafactuale sunt mai multe.
Întâi de toate, s-ar fi putut să nu i se acorde permisiunea de survol şi aterizare. Întrebarea este cine ar fi luat această decizie, în numele cărei autorităţi şi cum ar fi motivat-o. Orice decizie s-ar fi luat, impactul internaţional ar fi fost imens.
Să zicem, apoi, că avionul ar fi aterizat cu Regele pe aeroport. Ipotezele contrafactuale ar fi fost atunci cu totul altele. S-ar fi putut ca agenţi ai Securităţii să încerce să-l lichideze. Rămâne întrebarea dacă Securitatea, în acele momente, ar fi avut curajul şi autoritatea ordinului, cine l-ar fi dat: în niciun caz Iulian Vlad – mai marele serviciului era pe atunci în căutarea cuiva căruia să i se pună în slujbă, cu tot cu „efectivele din dotare“, cum se zicea.
O altă variantă contrafactuală de luat în calcul ar fi fost arestarea Regelui. Şi în acest caz rămân valabile aceleaşi improbabile: cine ar fi dat ordinul de arestare, în numele cărui act legal şi cu ce motivaţie. Este indiscutabil că un asemenea gest ar fi stârnit o emoţie extraordinară în marile oraşe, printre tineri şi intelectuali şi problema regalităţii ar fi devenit rapid prima pe agenda revoluţiei: Regele, în arest fiind, ar fi fost o piatră de moară la gleznele Frontului Salvării Naţionale. Motivaţia prezenţei în ţară a Regelui (Constituţia reabilitată din 1923 prin nerecunoaşterea abdicării) ar fi devenit o temă de dezbatere internaţională, ar fi creat tensiuni posibile între ruşi, americani şi monarhiile occidentale cu ambasade în ţară. Decisivă ar fi fost însă prezenţa orăşenilor la mitingul pentru eliberarea sa, în plus forţele anticomuniste ar fi avut un punct programatic de negociat. Chiar dacă Regele n-ar fi fost arestat şi ar fi fost găzduit undeva (în casa lui Alexandru Paleologu, de exemplu), ar fi putut emite o Proclamaţie în care revenirea sa, în temeiul Constituţiei din 1923 şi a nerecunoaşterii abdicării, ar fi oferit un program limpede manifestanţilor şi ar fi limitat diversiunea cu teroriştii prin care gruparea Iliescu a câştigat timpul necesar să se consolideze la putere. Sau, dimpotrivă, există şi varianta conform căreia luptele ar fi crescut în intensitate şi numărul de victime ar fi fost mai mare.
E de luat în calcul şi disponibilitatea de atunci a structurilor de putere de a negocia şi de a se pune în slujba celui mai cu autoritate. Amintiţi-vă spaima aceloraşi structuri când Regele a venit în cele din urmă şi pe aeroport un ofiţer intimidat l-a salutat regulamentar: este evident că în 22 decembrie 1989 această autoritate ar fi avut un impact mult mai mare.
N-a fost nimic din toate astea, iar speranţele în revenirea la monarhie s-au topit repede, chiar dacă au pâlpâit la vizita în Capitală de Paştele anului 1992, când, de la balcon, Regele s-a arătat poporenilor împreună cu Principele Nicolae. O clipă scurtă!
Principele a vorbit bine, mult şi expresiv
Timpul s-a scurs implacabil şi n-a mai rămas mare lucru din „ipoteza regalităţii“. Ba mai mult, asistăm la răsturnări halucinante pe care un Corneliu Coposu, de exemplu, le-ar pricepe greu: forţele politice de dreapta (sau, în sfârşit, declarate aşa!) privesc cu acreală Casa Regală, iar stânga – „moştenitoarea comunismului de stat“ – se declară simpatizantă a Regelui (liberalii nu au mare lucru a spune în tabăra social-democrată, în USL jocurile strategice în aceste chestiuni îi aparţin în continuare lui Ion Iliescu).
Cât despre Casa Regală, e de amintit filmul pe care l-am realizat în urmă cu vreo opt ani cu TVR Timişoara, într-o tabără de literatură şi fotografie artistică, la care a participat şi regretatul prieten, prozatorul Gheorghe Crăciun: tema taberei avea în vedere castelele în paragină de pe Valea Mureşului. A luat atunci prozatorul-redactor Alexandru Potcoavă un interviu Principelui Radu, în holul castelului. Principele a vorbit bine, mult şi expresiv despre viitorul Văii Mureşului şi al Săvârşinului, avea ştiinţă despre estetica parcurilor, despre probleme de refacere ale patrimoniului arhitectural, despre economia sătească şi cât de bine şi de repede se va dezvolta aceasta prin mobilizarea unor fonduri şi specialişti englezi şi olandezi (trimiterea era evident şi la forma de guvernământ a celor două state).
Am trecut anul acesta prin aceste locuri şi totul e ca întotdeauna: Castelul grofului Konopi din Conop (realizatorul unui soi de seminţe de grâu renumit în Banat în perioada interbelică) e în ruină, la fel Castelul Teleki din Căpălnaş sau cel din Bulci al familiei Mocioni-Stârcea, amândouă au parcurile într-o sălbăticie expresivă. Cât despre Castelul de la Săvârşin este la fel de anonim ca de obicei, ba se vorbeşte că apartamentul regal se închiriază celor doritori la un preţ pe măsură. Un sfârşit dulce-amar, cum ziceam, al poveştii postcomuniste a Coroanei de Oţel.
