Marea Britanie și Uniunea Europeană

Pentru a înțelege rolul special al Marii Bri­tanii în Uniunea Europeană e important să examinăm istoria recentă. Știm cu toții celebrul discurs ținut de Sir Winston Chirchill la Zürich, în 1946, în care făcea apel la cons­trucția unui fel de State Unite ale Europei. Aceasta este partea pe care ne place să o cităm. Cu toate aces­tea, este totuși necesar să cităm discursul în între­gi­me. Pentru că Churchill, într-adevăr, făcea un apel la o integrare europeană, în­să una din care lipsea țara sa. Com­mon­wealth-ul de limba engleză, Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică trebuiau să fie „prieteni și sponsori“ ai noii Eu­rope. Dar Franța și Germania trebuiau să fie „țările centrale ale proiectului“.

La acea vreme, pentru mulți oameni Eu­ropa însemna în fapt doar Europa con­ti­nentală. Marea Britanie fiind văzută ca par­te a comunității globale de limbă en­gleză a Commonwealth-ului.

Rațiunile care i-au determinat pe britanici, 25 de ani mai târziu, să adere la Uniunea Europeană au fost de asemenea diferite. După cum remarca, în 2014, Sir Simon McDonald, fostul ambasador al Ma­rii Britanii în Germania, actualul su­b­se­cretar de stat al Ministerului de Externe de la Londra:

„Marea Britanie este diferită. Am stat pe margine atunci când cele şase țări fon­da­toare au semnat Tratatul de la Roma, în 1957. Atunci când am aderat la Uniunea Europeană, în 1973, tocmai se terminase dizolvarea celui mai mare imperiu din toate timpurile și trebuia să privim către noi orizonturi. Eram mai puțin pre­o­cupați de cimentarea păcii în Europa (țelul fundamental al membrilor fon­da­tori) decât de securizarea prosperității noastre. Spre deosebire însă de toți cei­lalți noi membri, apartenența noastră la Uniune nu a fost urmată de un boom eco­nomic. Din contra, am avut parte de cea mai severă recesiune din perioada post­belică. Asta a declanșat o dezbatere în jurul întrebării dacă Europa a fost răs­punsul potrivit în privința chestiunii stra­tegice privind locul și rolul nostru în lume. E o dezbatere care nu a încetat de atunci. De aceea, mulți dintre com­pa­tri­o­ții mei trebuie să fie încă o dată convinși că Europa este răspunsul bun pentru noi. Și este parte a tradiției noastre de­mo­cratice de a iniția astfel de consultări publice, atunci când ne confruntăm cu ast­fel de chestiuni fundamentale“.

Felul în care britanicii privesc și înțeleg Eu­ropa este diferit. De aceea nici nu e de mirare că nu rareori ne găsim la Bruxelles pe poziții foarte diferite în cazul unor de­cizii. Pentru britanici, apartenența la UE este văzută predominant prin prisma in­te­re­sului lor național. Uniunea este văzută în principal ca un spațiu de comerț liber care oferă avantaje economice. Cu alte cu­vinte, principala motivație are la bază prag­matismul, în combinație cu anumite așteptări în materie de putere politică. Ia­tă de ce, în ultimii 40 de ani, în urma unor nenumărate negocieri, s-a ajuns ca Ma­rea Britanie să capete un statut special.

Ul­tima rundă de negocieri intense s-a fi­na­lizat printr-un nou acord, convenit una­nim și asumat de șefii de stat și de guvern din Consiliul European în întâlnirea din 18-19 februarie 2016. Înțelegerea era re­zul­tatul unor solicitări făcute de premierul David Ca­me­ron cu mult timp înainte de alegerile parlamentare din mai 2015. Atunci el pro­misese un referendum care urma să decidă dacă Marea Britanie să mai rămână în Uniunea Europeană. Așa că, pe 23 iunie, britanicii vor trebui să dea un răs­puns la întrebarea de pe formularul de vot: „Trebuie ca Marea Britanie să ră­mâ­nă membru al Uniunii Europene sau tre­bu­ie să părăsească Uniunea Europeană?“.

Elementele cheie care au fost dis­cutate și agreate în final sunt: gu­vernanța economică, com­pe­ti­ti­vitatea, suveranitatea și imi­gra­ția.

În ceea ce privește guvernanța economică, acordul prevede că orice stat care nu este membru în zona euro poate cere ca o prevedere legislativă să fie discutată mai întâi în Consiliul European, înainte ca aceas­ta să fie adoptată prin majoritate ca­li­fi­cată. În acest fel, se specifică clar că, deși cadrul unic de reglementare din UE se aplică băncilor și instituțiilor financiare din toate statele membre, se recunoaște fap­tul că statele din afara zonei euro sunt îndreptățite să ceară anumite prevederi speciale care să țină cont de cir­cum­stanțele specifice în care ele se află.

Capitolul legat de competitivitate are în vedere inițiativele UE în domeniul pieței digitale unice, al piețelor de capital și al co­merțului; o prevedere im­por­tan­tă este aceea că se va face, la nivelul Co­misiei Europene, o evaluare extinsă a în­tregului pachet de legi referitoare la aces­te aspecte din perspectiva respectării cri­te­riilor subsidiarității și proporționalității.

În chestiunea suveranității, acordul sta­bilește faptul că sintagma „o uniune tot mai integrată“ inclusă în tratate nu se apli­că și Marii Britanii. În plus, în Con­si­liul European, statele membre sunt obli­gate să suspende aprobarea unor pro­ce­duri legislative, în cazul în care 55 de pro­cente din parlamentele naționale se opun acestora, consdierând că nu se respectă principiul subsidiarității.

În sfârșit, în ceea ce privește beneficiile so­ciale și libertatea de mișcare, Comisia Europeană va prezenta trei propuneri de amendamente față de legislația actuală din Uniunea Europeană în domeniile pro­tecției sociale și libertății de mișcare. Aces­tea vor include, inter alia, posibilitatea de a adapta beneficiile sociale destinate co­pii­lor care sunt rezidenți într-un stat mem­bru altul decât cel în care părinții / pă­rin­te­le lucrează la nivelul de viață și la ni­ve­lul acestor beneficii plătite în statul res­pectiv. În plus, se va introduce o perioadă de așteptare (emergency brake) de patru ani, înainte de a începe plata beneficiilor sociale, pentru o persoană din UE care pro­vine dintr-un alt stat membru. Această prevedere încetează însă să mai acționeze după şapte ani de la introducerea ei.

Pentru prima oară ne aflăm în fața unei situații în care există posibilitatea concretă ca unul din­tre statele membre să decidă să părăsească Uniunea. Son­da­je­le de opinie indică o cursă foarte strânsă în­tre cele două tabere: Leave și Remain. Miza este extrem de ridicată. Dacă Marea Britanie hotărăște să iasă din UE, impactul va fi resimțit, pe di­ferite direcții, în toate celelalte state mem­bre. UE va pierde un membru influent, cu vederi liberale, ceea ce va afecta ecuația de putere din in­te­ri­o­rul Consiliului Euro­pean.

Dacă Regatul Unit dorește să influențeze în mod pozitiv schimbările de pe con­ti­nent, atunci ar trebui să rămână în in­te­ri­orul UE. Numai în acest fel va putea in­fluența procesul de decizie din Uniune în chestiuni care privesc interesul cetă­țe­ni­lor. În acest moment, Marea Britanie este parte a tuturor structurilor de decizie de la Bruxelles și are, în acest fel, posi­bi­li­ta­tea de a influența direct maniera în care sunt elaborate politicile acolo. Deci are posibilitatea de a juca un rol pozitiv în Eu­ropa. Marea Britanie este, într-adevăr, a cincea economie din lume, dar, împreună, cele 28 de state din UE constituie cea mai mare economie a lumii, cea mai mare pia­ță unică de pe planetă și cel mai prosper continent. Din interiorul UE, Regatul Unit are marele avantaj de a fi parte a celei mai mari regiuni de comerț din lume, cu 500 de milioane de consumatori.

De aceea, sper că Marea Britanie se va afla în continuare alături de noi în efortul de a crea o Europă mai competitivă, spre be­ne­fi­ciul tuturor. Este important ca, îm­preu­nă, să consolidăm piața unică, să reducem birocrația pentru întreprinderile mici și mijlocii și să creăm milioane de noi locuri de muncă. Și, foarte important, sperăm ca Marea Britanie să ne ajute să întărim se­cu­ritatea pe continent. Uniți, vom putea pro­te­ja mai bine valorile noastre comune și vom putea crea noi oportunități pentru lo­cuitorii continentului. Până acum am ob­ținut multe împreună și vom putea face as­ta și de acum încolo, ca parteneri care împărtășim aceleași valori în materie de de­­mocrație, drepturile omului, stat de drept și economia socială de piață. Marea Bri­ta­nie va fi mai puternică și mai în siguranță ca parte a Uniunii Europene. Pentru că, împreună, suntem mai puternici.

* David James „Mac“ McAllister (n. 1971) este un politician german de centru-dreapta, membru al CDU. În 2010 el a preluat cea mai înaltă funcție de decizie din landul Saxonia Inferioară, după ce Christian Wulff a fost ales președinte al Germaniei. A fost considerat o stea în ascensiune în CDU, fiind văzut chiar drept un posibil succesor al cancelarului Angela Merkel, însă a pierdut alegerile din februarie 2013. Ulterior, în 2014, a fost ales membru al Parlamentului European din poziția de cap de listă pentru CDU în Saxonia Inferioară. Este de profesie avocat.