Strategia nationala de securitate: de la aparare teritoriala, la securitate umana?

Strategia nationala de securitate face parte dintre institutiile si cutumele preluate in perioada postcomunista din modele occidentale, ca si Consiliul National de Securitate (NSC), devenit Consiliu Suprem de Aparare. Combinatia se poate dovedi exploziva, pentru ca institutiile importate pot intra in conflict cu cele pre-existente, din cauza diferentelor din mediul extra-constitutional din fiecare stat. Cutuma potrivit careia presedintele prezinta acest document parlamentului la sase luni de la preluarea mandatului se inspira din sistemul institutional american.

 Documente in disputa

 In ciuda faptului ca strategia securitatii nationale ar parea tipul de document bipartizan prin excelenta, aceasta a fost prilej de dispute inca de la inceput. Primul proiect, Conceptia integrata de securitate, a fost blocat de scindarea FSN ca urmare a mineriadelor si a demisiei fortate a primului ministru de atunci, Petre Roman, ulterior presedinte al Comisiei de aparare a Camerei Deputatilor (1992-1996). Textul, avizat favorabil de CSAT in aprilie 1994, ar fi urmat sa fie adoptat de parlament. In caracterizarea recenta a consilierului prezidential pentru aparare, generalul Constantin Degeratu, proiectul suferea de ambiguitati conceptuale si reziduuri ale mentalitatii izolationiste si populiste. Cu siguranta era un text in care inertiile birocratice de tip Razboi Rece au avut o mare libertate, mult mai apropiat de doctrina apararii teritoriale si a mobilizarii intregului popor decat de o analiza pragmatica a noilor riscuri. Textul relua principiul „suficientei strategice“, privilegia rolul defensiv al armatei, sensul militar al securitatii, ca si viziunea clasica a ONU privind mentinerea pacii in conflictele din vecinatatea Romaniei.

Tonul prudent si defensiv al textului, niciodata adoptat, a fost urmat de afirmarea fara ambiguitati a viziunii unei securitati în comun cu UE si cu NATO, implicand compatibilizarea sistemului de securitate al Romaniei cu cel al partenerilor, atat conceptual, cat si institutional. Relativ tarziu dupa castigarea alegerilor din 1996 de catre Conventia Democrata, in luna iunie 1999, presedintele de atunci al României, Emil Constantinescu, a prezentat parlamentului Strategia Nationala de Securitate a Romaniei - stabilitate democratica, dezvoltare durabila si integrare euro-atlantica (SSN). Asumata ca document politic, SSN conceptualiza sistemul securitatii nationale ca parte a cadrului democratic general si sublinia faptul ca „strategia de securitate nationala a României se bazeaza pe optiunea clara si irevocabila de integrare în Alianta Nord-Atlantica si Uniunea Europeana“(1). Printre interesele nationale enuntate de SSN gasim pe locul patru, pentru prima data dupa 1945, „sprijinirea legaturii cu românii din afara granitelor tarii, pentru conservarea identitatii lor“.

SSN din 1999 inregistreaza o importanta schimbare de ton, caci obiectivul strategic nu mai este apararea teritoriala per se, accentul deplasandu-se spre interesele si drepturile fundamentale ale cetateanului Romaniei(2). Mai mult chiar, este pentru prima data când securitatea nationala a României nu mai este privita ca o problema predominant militara, ci ca un proces care implica multidimensional societatea: economia, apararea, diplomatia, administratia, ordinea publica, echilibrul social, educatia si sanatatea.

Din perspectiva studiilor de securitate, doctrina SSN din 1999 oscileaza intre Scoala de la Copenhaga si scoala critica, intrucat insista asupra obligatiilor statului fata de cetatean. Dificultatea apare insa in momentul punerii in practica a acestei conceptii generoase cu mijloacele insuficiente ale sistemului de securitate traditional. Vechile institutii vor actiona conform unor Standard Operating Procedures dificil de demontat. Daca o chestiune anume este identificata ca problema de securitate, institutiile de securitate pot pretinde in mod legitim a fi investite cu misiunea solutionarii lor, de unde imensa responsabilitate a decidentilor politici in formularea unei analize strategice. De aici transpare dificultatea de a conceptualiza persoana umana drept beneficiar principal al politicilor de securitate, mentinand in acelasi timp functiile traditionale ale statului. Schimbarea puterii in anul 2000 a limitat aplicabilitatea SSN proiectata pana în 2005.

Strategia Nationala de Securitate a Romaniei - Garantarea democratiei si a libertatilor fundamentale, dezvoltare economica si sociala sustinuta si durabila, aderare la NATO si integrare in Uniunea Europeana, adoptata in decembrie 2001, a fost redactata sub impactul socului lui 11 septembrie 2001. Textul ramane insa o dezvoltare inertiala a documentelor anterioare, fara o interiorizare a consecintelor doctrinare ale atentatelor de la 11 septembrie asupra contextului strategic mondial.

 Armonizarea cu modificarile strategice globale

 O noua strategie de securitate pentru este in primul rand o necesitate tehnica de armonizare a obiectivelor strategice nationale cu modificarile strategice globale si cu noul statut al Romaniei (membru NATO, in asteptarea aderarii la UE in 2007). Dincolo de analiza tehnica insa, este evident faptul ca resursele disponibile sunt limitate, iar fixarea prioritatilor reprezinta o alegere politica asumata de presedinte.

Intrucat nu exista inca un document public, ci numai relatari de presa sau documente sectoriale, orice analiza ramane, la acest stadiu, mai degraba speculativa. Fragmentele accesibile sugereaza insa un text care urmareste compatibilizarea din perspectiva culturii strategice cu noul concept al Aliantei, cu strategia nationala de securitate a Statelor Unite in calitate de partener strategic, alaturi de o interpretare a aderarii la UE ca oportunitate de dezvoltare si modernizare in contextul globalizarii. Noua administratie acorda un rol central politicii regionale a Romaniei fata de Republica si in spatiul Marii Negre. De asemenea, dezbaterea pare a fi transat tensiunea prezenta in 1999 intre securitatea cetateanului si mijloacele disponibile: obiectivul ramane securitatea cetateanului, iar statul este instrumentul principal de realizare a securitatii, in cooperare cu aliatii si cu organizatiile internationale.

Se constata o continuitate cu preocuparile presedintelui Constantinescu fata de comunitatile romanesti din vecinatatea Romaniei, la care se adauga propuneri privind preocuparea fata de toate comunitatile romanesti, inclusiv fata de imigratia recenta.

Optiunea pentru securitate in beneficiul cetateanului nu impiedica insa necesitatea unei interpretari mai nuantate a comunitatii politice in documentele programatice nationale, cu respectarea standardelor europene in materie de drepturile omului si antidiscriminare. Respectul demnitatii persoanei umane este conditia de baza a legitimitatii statului, adica a obligatiei cetatenilor de a se supune autoritatii statului.

O noua Strategie de securitate a Romaniei pare sa tinda spre tot mai populara notiune de securitate umana, elaborata in cercurile ONU, armonizata cu mijloacele noilor strategii globale pro-active post-11 septembrie. Desi statele au reactionat cu intarziere la noile amenintari globale, care afecteaza viata cetatenilor si mai putin teritoriile, atacurile de la 11 septembrie au promovat la rangul de politica globala ceea ce pana atunci se limita la securitate interna. Frontiera intern-extern este tot mai neclara, fapt ce afecteaza functiile institutiilor responsabile si obliga la coordonare inter-institutionala.

 Analize precare

 Din experienta anterioara a unor texte de strategie neasumate politic, de tipul celui din 1994 sau 2001, s-a remarcat predilectia birocratiei pentru o analiza de tip general a riscurilor si masurilor de contracarare a acestora, plus analiza regionala si globala standard. Astfel de documente raman blocate intr-un stil tehnic, fragmentar, mixaj de traduceri din literatura straina de specialitate, prea putin trecute prin filtrul analizei interne a prioritatilor si intereselor Romaniei, pe care apartenenta la Alianta Nord-Atlantica nu le anuleaza. Pe aceeasi cale a mers si o sectiune mai veche a proiectului strategiei de securitate - cea privind informatiile. Textul de 42 de pagini al Doctrinei nationale a informatiilor pentru securitate a fost distribuit de Centrul pentru Cultura de Securitate al SRI si supus dezbaterii publice cu mai mult de un an in urma. Dezbaterea s-a pierdut in contextul campaniei electorale. Textul, stufos, numara cea mai grava greseala in penultimul paragraf de la pagina 21, care indica printre amenintarile de securitate companiile multinationale. Ingrijoratoare, dar semnificative pentru inertia in transformarea culturii institutionale sunt si luarile de pozitie ale unor absolventi ai Consiliului Superior de Siguranta Nationala sau ai Academiei Nationale de Informatii, de tipul „presa sau ONG-urile strica imaginea Romaniei“.

Revenind la constructia institutionala, este salutar faptul ca a fost preluata intr-un final recomandarea unui studiu britanic din 1997 privind imbunatatirea functionarii CSAT prin specializare functionala. Principala recomandare se referea la constituirea mai multor consilii specializate pe cate o dimensiune a securitatii. Potrivit presei, aceasta este pe cale de a se concretiza prin transformarea CSAT in NSC propriu-zis, avand in subordine trei consilii, unul pentru aparare, al doilea pentru ordine publica, iar al treilea pentru informatii. In noile proiecte de reforma pare a se mentine prerogativa colectiva a Consiliului de a adopta cvasi-decrete, extrem de disputata inca de la crearea institutiei. Proiectul urmareste transarea disputei din sanul dublului executiv prin apelul la parlament, fapt ce in situatia de fata inseamna deblocarea institutiei prin inlocuirea in postura de vicepresedinte al CSAT a primului ministru cu presedintele Senatului...

(Subtitlurile apartin redactiei)

 Note:

1. Strategia de Securitate Nationala a Romaniei - Stabilitate democratica, dezvoltare economica durabila si integrare euro-atlantica, adoptata de CSAT la 18 iunie 1999, Bucuresti, MApN.

2. Mesajul presedintelui Emil Constantinescu adresat Camerelor reunite cu ocazia prezentarii Strategiei de Securitate Nationala a României, 23 iunie 1999.