Lecțiile întâmplărilor recente: Biserica

Dragos Paul Aligica 09.12.2014

De același autor

Când intră în combinații politice cu statul, Biserica ajunge să devină un sistem politic secundar subordonat statului. În loc să fie o forță morală de sine stătătoare în viața oamenilor, devine o putere politică în jocul politic.

 

Acum, că a trecut momentul critic, când albul și negrul, adevărul și falsul, ticăloșia și corectitudinea, responsabilitatea și ires­pon­sabilitatea se vedeau cu precizie cli­nică sub semnul urgenței și pericolului co­lectiv, lucrurile încep să revină la „nor­mal”. Analiștii încep să ne explice cum văd ei PSD-ul, așa, ca un partid ca toate partidele, care a avut unele erori de abor­dare și comunicare, poate a mai exagerat ici și colo, dar altfel e o organizație po­li­tică OK, care trebuie doar să se reformeze un pic la strategie și „imagine”. Au scos capul iar „echidistanții” – n-a durat mai mult de o săptămână de năuceală. Sunt iar pe baricade cu „luciditatea” și „rea­lis­mul” lor, pozând, speculând, rupându-se în figuri și poziționându-se public în func­ție de interesele sau patologiile lor per­so­nale. Ideea de împăciuire generală, „toți o apă și-un pământ”, „toți suntem ro­mâni”, „ce mai contează acum cu cine am votat și pe cine am susținut, contează să fie bi­ne în țară”, plutește fermecător în aer. Pe scurt, Pupatul în Piața Endependenței, con­fecționarea unui Lapsus Național cu pri­vire la cele petrecute în ultimii ani și co­masarea populară a toți și toate în Ma­rea Varză Națională Moral-Politică: iată tren­dul implicit al momentului.

 

In acest context, până nu dispare sub valul „sărbătorilor de iarnă” și ultima fărâmă de conștiință publică cu privire la lecțiile evenimentelor re­cen­te, să notăm un fapt, o constatare cu privire la ceva care e cu adevărat profund important și care poate că va fi relevant și public, mai devreme sau mai târziu, pe ter­men lung. Că, pe termen scurt, e evi­dent că ideea e să ne uităm în altă parte, în ciuda faptului că, vrem, nu vrem, lucrurile acestea au un impact major chiar și când dorim să rămână neobservate și nearticulate public...

 

De fapt, e vorba de o dezamăgire: modul de­plorabil în care bisericile și religia or­ga­nizată instituțional din țară s-au com­por­tat în toată această poveste moral-ce­tă­țe­nească-politico-electorală, culminând cu alegerile din noiembrie 2014. Jenant. Ce ape­tit al compromisului și ce rapacitate a rentei și apucatului de la stat! Cu câtă suplețe s-au pliat atâția pe campania sta­ta­lă gestionată statal, cu resurse bugetare statale, de către un prim-ministru can­di­dat prezidențial! Dezamăgitor.

 

Nu era nevoie de asta. Nu asta e misiunea unei Biserici, oricare ar fi orientarea ei dog­matică. Îi criticam pe clericii orto­do­xiei și BOR. Și credeam că alții - mai ales cei ce se revendică de la ramura pro­tes­tantă - vor oferi o alternativă sau un exem­plu mai bun. Aveam așteptări. Dezamă­gi­re. Prea mulți s-au dovedit din același aluat.

 

În fine, ce mai poți spune în fața evi­denței? Doar atât: implicațiile infecției Bi­sericii sau religiei de către stat, sintetizate de Jacob Burckhardt în Reflecții asupra is­to­riei. Parafrazând, prima implicație: când intră în combinații politice cu statul, Biserica ajunge să devină un sistem politic secundar subordonat statului. În loc să fie o forță morală de sine stătătoare în viața oamenilor, devine o putere politică în jo­cul politic. Personalul său (clerul) își schim­bă astfel orientarea și atitudinea, devine secularizant, devine un pion în jo­cul lumesc al puterii și resurselor. Puterea și resursele materiale, nu vocația, nu che­marea spirituală devin factorul de atrac­ție, motivul principal de a fi parte a cle­ru­lui, de a fi lider eclezistic. Natura Bisericii se schimbă astfel radical.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2014/1290/22_biserica_orto_2014.jpg

A doua implicație: ca forță politică, Bi­se­rica devine din ce în ce mai mult obsedată de ideea unității, omogenității. Ideea pro­fundă și corectă a diversității modurilor în care oamenii se raportează la divinitate se pierde. Unitatea de credință, de simțire, de practică religioasă devine o idee fixă pentru că doar unitatea și omogenitatea de grup aduc controlul necesar acțiunii politice concentrate și coordonate. Aceas­tă idee fixă a unității și omogenității este, în ultimă instanță, alimentată de beția de putere și control, care devine nestăpânită în clipa când Biserica devine structură po­litică a statului. Religia ajunge doar unul dintre nenumăratele instrumente în slujba statului. Restul, modurile savante și doc­trinare de a o justifica, sub pretenția de a oferi baze dogmatice, sau glorificările poe­tice ale acestei obsesii cu unitatea și pu­ritatea sunt doar detalii ale dorinței de a controla și a avea acces la resurse, folosind o instituție acum politică, devenită astfel precum oricare alta.

 

Cam asta e, cam asta am văzut și noi: oa­meni cu vocație politică, pretinzând că au vocație religioasă. La cel mai mic test și încercare, totul devine atât de clar.

 

Dacă tot am deschis discuția, să fim acum și mai preciși când e vorba de BOR, religie, România și poporul român: BOR are, te­oretic vorbind, argumente să fo­losească mecanismele de stat ca mo­da­litate de susținere financiară, atât timp cât credincioșii ortodocși formează o su­per­majoritate națională și se poate ima­gina o validare referendară a voinței aces­tora de a canaliza, via buget de stat, o par­te a impozitelor lor spre Biserică sau cul­te. Spunem că există argumente, nu mai mult: se poate argumenta dincolo de șa­bloane. Dar, asumând validitatea ar­gu­men­telor, rămâne problema următoare: ca ins­tituție cvasi-statală, Biserica trebuie să fie neutră politic. Nu are voie să greșească, i se cere un efort special, care nu i s-ar ce­re dacă ar fi o instituție a societății civile.

 

De fapt, ea trebuie să lupte continuu exact împotriva tendințelor notate mai înainte de către Burckhardt. Asta dacă vrea credibilitate și legitimitate. Iar aici, din păcate, experiența recentă a arătat că legile politicului și ale naturii umane sunt mai puternice ca naivitățile și speranțele noastre. BOR a clacat masiv. A făcut-o la­tă. Cu toată simpatia, e greu de crezut că lucrurile vor mai putea reveni vreodată la starea inițială, după episodul acesta. Este o chestie de demografie, climat de opi­nie și formatori de opinie, într-un sistem ce va rămâne - indiferent de evoluțiile po­litice - deschis. O imensă greșeală. Mare cât întreaga sa istorie modernă.

 

Iar dacă tot vorbim de greșeli, o ul­timă observație: cred că toți am greșit în mod axiomatic într-o privință. Am luat ca dată teza asta: „Ce să faci?! Asta e: popor fără Renaștere și fără Reformă, facem ce putem cu materialul clientului istoric”. Poate că, relativ la Re­naștere, e corect. Dar nu cu privire la Re­formă.

 

Reforma e mai mult decât un eveniment is­toric, e o posibilitate mereu prezentă în mințile și sufletele oamenilor, în structura religiei instituționalizate. Nu e un tren pe care l-am pierdut ca popor, ci este o op­țiune vie, mereu posibilă, în mintea și su­fletele clerului și credincioșilor. Tensiunea pe care o creează dă diferența dintre, pe de o parte, o religie și o viață religioasă vie și intensă și, pe de alta, somnul dog­matic și delirul superstiției. Ea începe în­totdeauna cu întrebări fundamentale care chestionează dogme și rutine, și mituri, și ritualuri luate de bune și care sunt apărate cu tenacitate politică și raționalizări doc­tri­nare de o ierarhie a statu-quo-ului. As­ta e tot.

 

De pildă: cine e și ce vrea până la urmă Bi­serica X sau Y sau BOR? Care e rolul ie­rarhiei ecleziastice ortodoxe în relație cu sta­tul modern? Cine sunt și ce vor oa­menii aceștia? Care e rolul lor de interpuși în relație cu credinciosul simplu? Inter­puși între cine și cine? De unde au apărut și pe ce temei conștiința noastră le acordă legitimitate și autoritate? De ce am co­ma­sa în judecăți la grămadă miile de preoți, călugări și credicioși care își văd de vo­ca­ție, cu simoniacii și traficanții de indul­gen­țe pe piața politică? De ce am accepta fă­țăr­nicia superstiției și sentimentalismul lax intelectual, moral și teologic, doar pentru că sunt ambalate în triluri și so­fisme dogmatic-etnice-naționale?

 

Asta e: vrem sau nu vrem, evoluțiile din ult­imii ani ne-au obligat să ne punem aces­te întrebări, nu? Ce forță din lumea asta mai poate opri și îndigui acum lucrurile, re­ducându-le la călduțul statu-quo?

 

 

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22