De același autor
Am reusit, in sfarsit, sa citesc integral cartea Unificarea Dreptei, publicata de Valeriu Stoica la Humanitas anul trecut. In calitate de personaj secundar, prezenta episodica, dar constanta in firul naratiunii evenimentelor ce stau in centrul atentiei lucrarii in cauza, lectura mea este desigur foarte subiectiva si probabil distorsionata. As vrea totusi sa comentez public lucrarea liderului PD-L, din motive ce vor deveni evidente mai jos. In aceste conditii, cea mai buna modalitate de a aborda aceasta cronica a unei serii de evenimente ce au dus la sciziunea PNL, saltul la dreapta al PD, crearea PLD si apoi aparitia PD-L ca partid dominant al dreptei romanesti este aceea de a ma concentra nu asupra a ceea ce spune unul dintre principalii actori ai acestor spectaculoase evolutii, ci asupra a ceea ce lasa nespus. Impresia mea este ca putinele lucruri pe care autorul a evitat sa le discute sunt foarte importante pentru intelegerea intamplarilor ultimilor ani. Mai mult, cred eu, unele dintre ele au o relevanta directa si nemediata pentru evolutiile prezente. O sa ma opresc asupra a doua astfel de taceri ale lui Valeriu Stoica. Dar, inainte de aceasta, as vrea sa atrag atentia asupra unei importante contrafactuale istorice, prinsa discret in firul naratiunii.
O contrafactuala interesanta
Este un episod din septembrie 2004. Era inaintea alegerilor generale si prezidentiale, la doar doua luni dupa ce Valeriu Stoica lansase tema fuziunii, la cateva saptamani inainte de momentul retragerii lui T. Stolojan si deci inainte de toate intamplarile puse in miscare de aceasta retragere. Probabil ca la initiativa si prin medierea lui Radu Stroe si a lui Ludovic Orban, se organizeaza o intalnire intre cei doi mari inamici – Valeriu Stoica si Dinu Patriciu. Declaratia data presei spunea ca intrevederea a stat sub semnul „reconcilierii istorice a gruparilor din PNL“. „Mi-am dat mana cu Dinu Patriciu pentru binele partidului“, ar fi spus Valeriu Stoica, lasand inmarmurita asistenta. „Afirmatia i-a lasat masca pe participanti, avand in vedere dusmania istorica dintre cei doi“, relata un cotidian central. Explicatia data a fost ca aceasta impacare era necesara „pentru stabilitatea si unitatea partidului“, care trebuia sa fie pregatit „sa faca fata unei perioade foarte turbulente in viitor“. Fapt este ca, indiferent de cum a fost motivata si justificata aceasta miscare, ea a fost foarte derutanta atat pentru aliatii, cat si pentru inamicii celor doi. Ce s-a discutat mai concret nu a fost facut public niciodata. Insa fapt este ca, la scurta vreme, Valeriu Stoica a reevaluat pasul facut si (speculez aici), datorita faptului ca intre timp a inteles ca lucrurile ar fi dus in directia unei aliante de guvernare PNL-PSD, sustinuta de Patriciu, in mai putin de doua saptamani pactul cu acesta din urma era rupt.
Un episod relativ insignifiant, am putea spune. El nu schimba cu nimic tabloul general al desfasurarii evenimentelor. Prin urmare, faptul ca Valeriu Stoica nu-i da mare atentie in cartea sa este cu totul justificat. Pe de alta parte, insa, nu putem sa nu ne intrebam: cum ar fi aratat lucrurile in politica romaneasca, daca aceasta incercare de alianta nu ar fi esuat? Impresia mea este ca simpla contrafactuala arata cat de diferit ar fi putut fi totul. A fost un moment crucial al sirului de evenimente prezentate in carte, evenimente care au marcat profund istoria noastra politica si economica recenta. Lumea contrafactuala ce s-ar baza pe observatia facuta de presa la acea vreme, si anume ca „impacarea celor doi a creat o forta care ar controla peste 70% din partid“ si ca „Stoica si Patriciu s-ar pune astfel in fruntea unui curent puternic care s-a format de ceva vreme in PNL“ arata radical diferit de ceea ce stim. Nu stim daca ar fi fost mai bine sau mai rau. Dar, in mod cert, diferit. In plus, sa notam ca o paranteza ca acest episod explica mai bine si persistenta pentru o vreme a racelii dintre Traian Basescu si Valeriu Stoica. Nu cred ca initiativa de a lua de unul singur tema fuziunii de coarne a fost motivul principal al acestei raceli, cum sugereaza acesta din urma in cartea sa. Cel mai probabil este faptul ca Traian Basescu a perceput miscarea lui Stoica din septembrie 2004 ca fiind una potential ostila. A trebuit sa treaca ceva timp ca sa adune suficienta informatie care sa-l duca la concluzia ca fostul presedinte liberal ramasese totusi pe aceeasi parte a baricadei cu el.
Politica de resurse umane: un esec
Sa revenim acum la tacerile d-lui Stoica. Un lucru pe care nu-l discuta in cartea sa este un aspect legat de esecul politicii sale de resurse umane in perioada de cinci ani in care a controlat de facto PNL. Publicul si comentatorii au fost stupefiati de slaba calitate profesionala, intelectuala si umana a noii generatii PNL-iste scoase de partid pe prima linie in guvernarea 2004–2008. Iar cei care i-au cunoscut si i-au vazut la lucru pe cei adusi in liniile doi si trei, in agentii, institutii publice locale si nationale au trecut rapid de la stupefactie la indignare si dezgust. Cu greu poate fi imaginata o concentrare mai mare de incompetenta, impostura, coruptie si arivism precum cea adusa de structurile PNL in politica si administratia publica romaneasca dupa 2004, sub steagul „tineretii“ si al „noii generatii“. Sigur ca Valeriu Stoica nu poate fi facut responsabil de asta. Nimeni nu-i poate imputa existenta si propasirea acestei specii in birourile PNL si in diferitele organizatii tineresti si studentesti ale partidului. Erau deja instalati acolo inainte de venirea sa la carma partidului, iar explozia demografica a populatiei in cauza a avut loc dupa plecarea sa de la carma partidului. Pe de alta parte, el are o responsabilitate pentru faptul ca, prin politica de resurse umane dusa intre 1998 si 2002, nu a reusit sa curete partidul de acesti paraziti politici de profesie sau macar sa le reduca numarul si influenta sub un prag critic. Cum forta lor nu este in intelect, talent sau pregatire profesionala, ci in numar, ne putem usor inchipui ca ar fi fost mai putin toxici pentru liberalismul romanesc si viata publica romaneasca daca s-ar fi incercat macar eliminarea unora dintre ei.
De ce este aceasta o tema importanta? Pentru ca acesti paraziti politici anonimi au avut un rol crucial in evenimentele ce au urmat lui decembrie 2004. Esecurile fuziunii, unificarii dreptei, Aliantei D.A., tensiunile dintre palate, alianta PSD-PNL, compromiterea reformei electorale, spolierea bugetului public si falimentarea tarii, toate poarta amprenta acestei mase cvasianonime alcatuite din indivizi care, luati in parte, sunt de o mediocritate si incompetenta strigatoare la cer, dar care, impreuna, alcatuiesc o formidabila si feroce retea de influenta si masa de manevra. Rolul lor in torpilarea proiectelor reformarii si asanarii spatiului politic si public romanesc, in pierderea startului european, in irosirea anilor de crestere economica este cel putin la fel de important ca rolul, mult mai vizibil si mediatizat, al bine cunoscutilor oligarhi. Nu trebuie sa ne inselam: aceasta masa anonima si aparent amorfa de oportunisti si impostori vorace are tot atata responsabilitate pentru esecul politic si economic al Romaniei ultimilor ani pe cat au mult hulitii oligarhi.
Sunt ultimul care sa-i impute lui Valeriu Stoica existenta speciei parazitului politic in PNL. Cunosc nemijlocit eforturile sale de a intari calitatea umana a partidului prin atragerea de figuri publice precum A. Cioroianu sau M. Dinescu. (In paranteza fie spus, totusi, avem aici o implicita confirmare privind limitele existente la acea vreme in judecata liderului PNL relativ la ce inseamna standarde in domeniul resurselor umane, precum si a lipsei de experienta sau pricepere in aceasta privinta a tuturor celor ce l-am consiliat in acea perioada.) Pana la urma, insa, intentia mea nu este de a-i imputa ca nu a incercat atunci, cand avea instrumentele sa o faca, deparazitarea partidului sau ca din buna intentie, dar cu lipsa de fler a mai adaugat in mod naiv ceva balast si fauna. Intentia mea este alta. In primul rand, sa spun ca poate ar fi fost bine daca, in cartea sa, problema „parazitilor politici de meserie“ ar fi fost mentionata mai ferm si mai explicit. Adica, daca ar fi fost prezentata cu aceeasi claritate cu care a fost prezentata problema oligarhilor. Si aceasta fie si numai pentru ca avea datoria sa ne dea, din experienta sa, un studiu de caz pe baza caruia sa putem spune impreuna cu el: da, am invatat lectia! Nu se va mai repeta!
Brandul istoric PNL
Exista si un al doilea motiv in spatele demersului meu. Impresia mea este ca aceasta omisiune nu numai ca nu a fost un accident, ci, mai mult, este cumva legata de cealalta tacere importanta a domnului Stoica. Cartea prezinta pe larg strategiile, tacticile, succesele, esecurile si dilemele proiectului unificarii. Ceea ce nu mentioneaza niciodata, nici macar o data, este un mic, dar esential detaliu. Un gand poate naiv, dar destul de persuasiv. Am sa-l reconstruiesc sub semnul speculatiei, astfel incat sa pot fi usor contrazis si sa pot, evident, retracta cu aceeasi facilitate. La un moment dat, spune acest plan aparent naiv, odata in sfarsit asezati la masa negocierii fuziunii, se va ajunge la problema numelui partidului nou format. Atunci, indiferent de cat de tare ar fi PD si cat de slab PNL, brandul PNL va fi evident avantajat. O buna echipa de negociere ar fi putut (in schimbul deplasarii liberalilor spre PPE alaturi de PD, a unui nou statut si a unei structuri de leadership ce ar fi putut avantaja usor componenta PD) trece pe certificatul de nastere al noului partid numele PNL. Pana la urma, de ce ar fi refuzat pragmaticii lideri PD acest brand istoric? Iar cand este vorba de liberali, istoria ar fi uitat repede conditiile concrete ale fuziunii sau detaliul istoric insignifiant ca (poate) raportul de forte intre fostii PD-isti si vechii liberali ar fi fost in defavoarea celor din urma. Ce ar mai conta aceste maruntisuri pentru un liberal adevarat?! Ceea ce ramanea era PNL, partidul istoric renascut la vechea glorie. Si astfel, la sfarsitul fuziunii, scopul final ar fi fost atins: am fi avut in PNL partidul unic al dreptei romanesti, membru deplin al familiei europene de dreapta, vehiculul politic apt sa puna in practica proiectul liberal al secolului XXI in Romania. Ar fi fost acest scenariu fezabil? Vorbim despre o idee naiva? Nu stim. Ce stim este ca atat fortele oligarhice, cat si ale „parazitilor politici de meserie“ au facut ca niciodata negocierile respective sa nu treaca de faza declaratiilor.
Si aici ajunsi, este greu de rezistat tentatiei de a te adanci in speculatie. Poate ca tacerile lui Valeriu Stoica nu sunt toate intamplatoare. Poate faptul ca nu vrea sa ridice problema parazitilor politici penelisti si faptul ca nu a devoalat niciodata acest detaliu al scenariului de negociere, legat de numele partidului, tradeaza ceva. Iar impresia mea este ca Valeriu Stoica mai pastreaza inca iluzia ca, intr-o zi, PNL si PD-L vor ajunge la masa negocierilor.
Problema este ca dreapta s-a unificat. Clar, si fara rest, in PD-L. Sunt putini cei care mai cred in revenirea PNL din tentaculele oligarhiei si cancerul parazitilor; ca acest partid va mai putea fi, pe termen scurt, un partener in sensul dorit de fostul lider liberal. Iar pe termen lung, suntem oricum morti cu totii. Dar se pare ca Valeriu Stoica spera discret, in adancul sufletului, ca brandul PNL mai poate fi salvat. Asa ca tacerile sale sunt strategice. De ce ar ataca puternica fratie a parazitilor penelisti? De ce ar mai deschide un front cu acestia, cand, scopul scuzand mijloacele, succesul acestei ultime incercari de a mai salva brandul PNL ar putea depinde de ei? De ce sa devoalezi strategia prezervarii numelui, cand stii ca, daca ai face-o, aceasta ar schimba radical constructia portofoliului de negociere si chiar dinamica negocierilor? Pe scurt, cred ca putem citi din tacerile domnului Stoica reflexele unei iluzorii sperante fata de viitorul PNL – partidul pentru care a dorit foarte mult, care ar fi putut fi foarte mult, dar care a ratat totul, sau aproape totul, cu o tenacitate demna de o cauza mai buna.
PNL: trecutul. PD-L: viitorul
In ceea ce ma priveste, cred ca trenul salvarii brandului PNL pentru dreapta romaneasca a plecat de mult din gara. E foarte probabil ca PD-L isi va alege un nume nou la congresul din 2010. Dar acesta va fi cu adevarat un nume nou, pentru un partid nou, al secolului XXI, nu brandul unei intreprinderi politice deja falimentare in anii ‘30 ai secolului trecut. Mai mult, este greu de crezut ca membrii PD-L – si mai ales tinerii din linia a doua din partid – vor avea vreun interes sa ofere azil detasamentelor de paraziti politici de profesie care alcatuiesc acum grosul aparatului si activului politic al PNL.
Si mai este ceva: azi, viitorul PNL este mai degraba in mainile adversarilor. Lucrurile par clare. Pe fundalul trendului bipolarizarii spatiului politic romanesc, nu este nici in interesul PSD, nici al PD-L sa mentina in viata o a treia forta politica majora. Ar fi stupid daca si-ar incurca singuri impartirea simpla si stabila in doua a tarii, lasand un al treilea la masa. Bipolarismul sistemului politic are avantaje prea mari pentru a fi ratat de potentialii sai beneficiari, atunci cand rara oportunitate de a-l impune sta in stiloul ce schimba Legea electorala. Iar stiloul este in mana lor. Politica este insa plina de surprize: PD-L si PSD pot gafa, pierzand momentul de a actiona conform interesului de partid. Este posibil: vorbim despre politica romaneasca, nu? Interesele de partid sunt subsumate celor de grup. Daca cele spuse mai sus sunt corecte, autoamagirea ca se mai poate incerca, macar o data, un efort de recuperare a brandului PNL, carapacea goala de continut dupa ce parazitii politici si oligarhii isi vor fi terminat lucrul si vor fi migrat spre alte corpuri politice, este cu totul neproductiva.
Din perspectiva autorului acestor randuri, in masura in care mai nutreste amagirea ca PNL este un obiect legitim de interes pentru politica de viziune si constructie in Romania, Valeriu Stoica se insala profund. In masura in care actioneaza sub influenta acestei iluzii, isi face un deserviciu siesi si face un deserviciu cauzei dreptei romanesti. Energia si talentul sau politic vor fi mult mai bine orientate daca renunta la a mai fi preocupat de ce se va intampla cu PNL si daca se concentreaza pe proiectul de consolidare a PD-L. De altfel, aceasta este, cred, si concluzia ce se desprinde din lectura atenta a cartii sale.
