De același autor
Larry Watts propune o viziune unilaterală asupra politicii externe a României în perioada lui Ceauşescu.
Joi, 15 decembrie, în sala „Mitiţă Constantinescu“ a Băncii Naţionale a României a fost lansată ultima carte a istoricului american Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, apărută în 2010 în engleză la Editura Militară şi în 2011 în română la Editura RAO. La eveniment au participat, alături de autor, Cristian Troncotă, istoric specializat în istoria serviciilor secrete şi fost profesor la Academia Naţională de Informaţii (ANI), Cristian Păunescu, fost director în BNR şi actual consilier în aceeaşi instituţie, generalul (r) Ioan Talpeş, fost şef al SIE şi ambasador în Bulgaria în timpul lui Ion Iliescu. A fost şi ultimul şef al Departamentului Securităţii Statului, generalul de Securitate Iulian Vlad, a cărui prezenţă la astfel de manifestări care prezintă şi susţin punctul de vedere al fostei instituţii represive a regimului comunist – Securitatea – a devenit o obişnuinţă.
Lansarea a fost deschisă chiar de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, care şi-a început alocuţiunea prin precizarea că această lansare se înscrie în evenimentele, organizate de instituţia pe care o conduce, de promovare a unor cărţi „excepţionale“. Guvernatorul a fost extrem de laudativ la adresa acestei cărţi, poate şi pentru a le indica celor din sală că în incinta BNR sunt lansate doar acele cărţi care merită. O „carte de excepţie“, „extrem de incitantă“ şi care „se bazează pe surse extrem de extinse, [cu un] impresionant bagaj de trimiteri bibliografice“, a spus Mugur Isărescu. Guvernatorul BNR a punctat şi cele „16 exemple inedite“ pe care le-a identificat în cartea lui Larry Watts, şi anume poziţia Cominternului faţă de România, strategia lui Stalin în problema Transilvaniei şi de sovietizare a României, ieşirea de sub tutela sovietică, poziţia României faţă de Cehoslovacia în august 1968, „politica URSS de izolare a României [în plan extern] şi dezbinare internă“ etc.
Desigur, nu îi putem cere guvernatorului BNR să fie la curent cu istoriografia recentă a comunismului, care a tratat şi analizat în mare parte subiectele inedite menţionate de Mugur Isărescu. Inedit este, într-adevăr, modul în care Larry Watts a înţeles să prezinte şi să trateze principalele evenimente din trecutul comunismului românesc, fără a face referiri şi la cărţile şi documentele care prezintă o opinie cel puţin diferită de a sa, expediate facil de-a lungul celor peste 700 de pagini prin expresii de genul: mai sunt şi alte interpretări, dar acestea nu sunt demne de crezare.
Intrarea în scenă a celorlalţi doi vorbitori, Cristian Troncotă şi Ioan Talpeş, a dat evenimentului o caracteristică de iureş naţionalist, propriu istoriografiei comuniste din România anilor ’70-’80, când România era prezentată ca singură împotriva tuturor, fiinţa naţională a statului comunist fiind evident ameninţată din toate părţile. Surprinzător mi s-a părut modul în care Cristian Troncotă a înţeles această carte. Lansarea cărţii în localul BNR a fost considerată de Troncotă drept „un moment important de cultură“, deoarece era discutată o „lucrare de istorie adevărată, fără speculaţii politice şi ideologice“. Citirea acestei cărţi l-a bucurat enorm pe istoricul şi fostul profesor de la ANI. „Pentru Securitate, independenţa, unitatea, ideea naţională, ăl mai mare pericol îl reprezintă imperialismul ruso-sovietic, manifestat încă de la fondarea statului naţional-unitar“, a precizat Troncotă. Nu am înţeles dacă s-a referit la Securitate, ca la principala instituţie a regimului comunist şi care a fost principalul ei stâlp de susţinere, sau „braţul înarmat al poporului“, cum se autoprezentau aceşti dârji, şi bine recompensaţi, luptători pentru instituirea unui „regim ilegitim şi criminal“, care a avut un total dispreţ faţă de drepturile şi libertăţile oamenilor, faţă de democraţie, faţă de diversitatea opiniilor. Lectura acestei cărţi i-a oferit lui Troncotă şi principalele argumente pentru o întrebare care l-a preocupat în ultimii 25 de ani de când cercetează şi (re)scrie istoria poliţiei secrete a regimului comunist sau, conform propriilor afirmaţii, care l-a obsedat în toată această perioadă: „de ce, de unde această încrâncenare, dorinţă de răzbunare a sovieticilor manifestată în timpul unor evenimente care încă ne mai obsedează?“, cu aluzie la „marea invazie rusească“ – decembrie 1989.
Cristian Troncotă şi-a încheiat discursul prin precizarea că „aşteptăm o altă lucrare scrisă în acelaşi spirit de echilibru, cu totul altceva decât rapoarte finale, de incriminări şi acuze“. Dar cărţii lui Watts îi lipseşte tocmai acest „spirit de echilibru“ invocat de istoric.
Unul dintre cei care şi-a dat cu părerea despre această carte a fost şi Cristian Păunescu, fost director în BNR şi actual consilier în cadrul aceleiaşi instituţii. Cristian Păunescu şi-a început alocuţiunea prin precizarea că această carte „a fost aşteptată de un public larg“ şi că pentru unii aduce informaţii inedite, în timp ce alţii cunoşteau o parte din aceste informaţii secrete dezvăluite de istoricul american. Nu a uitat să precizeze că această carte „este în principiu citită“, iar cititorii lui Larry Watts se vor multiplica, mai ales că, la finalul evenimentului, cei prezenţi au primit cel puţin un exemplar gratis (oferit de editor sau poate chiar de BNR?).
Ultimul dintre vorbitori, fostul şef al SIE din perioada lui Ion Iliescu, generalul în rezervă Ioan Talpeş, i-a introdus pe cei prezenţi în atmosfera şedinţelor de partid şi de Securitate, caracteristice perioadei comuniste. Cu aplombul propriu foştilor şefi ai Securităţii, cu un ton profetic, chiar apocaliptic în anumite momente ale discursului său, dar şi cu autoritatea pe care i-o conferă poziţia de fost şef al SIE şi implicit accesul la documente secrete, Ioan Talpeş a ţinut să evidenţieze pericolele care au urmărit România la sfârşitul anilor ’80 şi care o mai pândesc şi acum. România a fost prezentată de fostul general ca „o parte dintre obiectivele care trebuiau destructurate“, invocând în cadrul prezentării sale şi „formula unei înţelegeri de destructurare a României“. Mă aşteptam ca în orice moment Ioan Talpeş să rostească acea sintagmă care l-a consacrat pe primul şef al Securităţii, generalul Gheorghe Pintilie, şi anume că „la noi nu au ce căuta tovarăşii care cred în Dumnezeu“, desigur, adaptată la importanţa evenimentului la care asistam: la noi nu au ce căuta istoricii care nu cred ceea ce ne spune Larry Watts. România a fost prezentată de Ioan Talpeş drept un jucător infidel care s-a comportat mai degrabă ca un partener politic al Statelor Unite şi un adversar pe faţă al blocului sovietic. Sau, cum a spus acesta: „noi [statul comunist] făceam o altă politică, contrară politicii Tratatului de la Varşovia“. Delirant a fost şi episodul „turiştilor sovietici“ a căror prezenţă, ne mărturisea fostul şef al SIE, a existat nu numai în decembrie 1989, dar şi în timpul revoltei muncitorilor de la Braşov din 15 noiembrie 1987, dar şi în timpul mineriadei din 13-15 iunie 1990. Practic, aceşti „turişti sovietici“ şi „vest-germani“ i-au incitat pe muncitorii de la Braşov să se revolte împotriva comunismului şi să se dedea la distrugeri, să asedieze localul sediului judeţean al PCR, ca şi pe cei care, studenţi şi tineri, în 13-15 iunie 1990, conform lui Talpeş, au distrus centrul Bucureştiului şi au luat cu asalt clădirea MAI.
Cum era de aşteptat, discursul lui Talpeş s-a încheiat în acelaşi ton apocaliptic, profetic, împărtăşindu-le celor din public că noi în 1989 „trebuia să fim destructuraţi şi restructuraţi într-o altă variantă. Ce ştim azi?“.
La urmă a venit şi intervenţia lui Larry Watts, prin comparaţie mult mai raţională decât delirurile naţionaliste ale antevorbitorilor. Desigur că aceasta a fost făcută în concordanţă cu tonul cărţii, o interpretare necritică a surselor folosite. Istoricul american a menţionat fugitiv un paradox şi două mituri, fără a insista asupra acestora din urmă. Paradoxul este, în opinia lui Larry Watts, politica externă a României, aproape complet dezbrăcată de tarele ideologice care au caracterizat politica externă a celorlalte state din cadrul blocului sovietic. Cel mai mare coşmar al Uniunii Sovietice, ne-a spus autorul, a fost, în perioada comunistă, plecarea României din Pactul de la Varşovia, care ar fi putut ameninţa inclusiv existenţa imperiului comunist din Europa Estică şi Centrală. Nu a uitat să menţioneze şi acel veritabil act de independenţă şi de nesupunere faţă de Uniunea Sovietică, Declaraţia de independenţă din aprilie 1964. Într-un final, Larry Watts s-a întrebat, lansând astfel o provocare auditoriului, „de ce parte a Cortinei de Fier a fost România după 1969?“. Nu este exclus ca în curând să ne fie revelat un alt adevăr sau să ne fie oferită o altă mostră de „istorie adevărată“, cum că România lui Ceauşescu a fost principalul aliat al Statelor Unite în lupta împotriva Uniunii Sovietice.
Probabil una dintre afirmaţiile lui Larry Watts i-a nemulţumit profund pe unii dintre cei din sală, cel puţin pe doi dintre ei, generalul Iulian Vlad şi generalul Ioan Talpeş, şi anume că, spre deosebire de politica externă, cea internă a fost „destul de dură, o abordare foarte primitivă, [Ceauşescu] nu a acceptat să împartă puterea, a împiedicat orice posibilitate de reformă“. Dar a trecut repede peste acest mic interludiu. De altfel, lucrarea lui L. Watts, care tratează în paginile ei politica externă a României de la 1877 şi până în anii ’80 ai secolului trecut, eludează cu profesionalism politica externă din timpul lui Gheorghiu-Dej şi toate acele episoade de obedienţă şi de vasalitate a României şi a liderilor comunişti, inclusiv Nicolae Ceauşescu, faţă de URSS.
Larry Watts a precizat, în urma unei întrebări din sală, că abordarea lui „porneşte de la documentele Pactului de la Varşovia, care prezintă percepţia acestora“ despre politica externă a României şi că a evitat cu succes, spun eu, documentele româneşti şi celelalte lucrări care se ocupă de acest subiect. Volumul lui Larry Watts propune o viziune (istorie) unilaterală asupra politicii externe a României în perioada lui Ceauşescu, întreaga prezentare a acestuia – ca şi cartea de altfel – fiind punctată cu extrase din documente care insistau asupra individualităţii, a statutului rebel al României în cadrul blocului sovietic, fără a considera oportun să menţioneze că există şi alte lucrări care contrazic punctul de vedere al autorului despre războiul clandestin al blocului sovietic cu România. //
