De același autor
M-am pomenit, zilele trecute, cu un amic ce se străduia să mă convingă, la o bere, că Şerban Huidu şi-a înscenat accidentul de ski din Austria doar pentru a câştiga audienţă. Mai întâi, ideea mi s-a părut pur şi simplu hâtră şi oarecum hazlie, aşa că nu i-am dat prea mare importanţă. Dar omul revenea obsesiv la ea, într-atât încât m-am lămurit, până la urmă, că vorbeşte cât se poate de serios. Avea chiar şi o teorie, destul de elaborată, asupra modului în care, subvenţionat, fireşte, de marca producătoare a căştii ce l-a salvat la impactul cu bradul, bietul cârcotaş trebuie că îşi conspirase propria boacănă, regizând un plonjon acrobatic de pe pârtia ultrasecurizată a austriecilor taman în pădure. Şi alegându-şi cu precizie momentul şi tipul impactului.
Teza amicului meu pleacă de la câteva prejudecăţi, să zic aşa, de bun-simţ imediat, dar, ceea ce e mai grav, ascunde o simptomatologie cronică a vremurilor de azi. Mai întâi, ipoteza inatacabilă că Austria e un fel de Paradis al ordinii şi disciplinei, al impecabilităţii absolute, unde o pârtie de ski e un fel de aeroport science-fiction pe care n-ai cum să păţeşti nimic periculos. Ea vine, desigur, dintr-un mit mai larg al Occidentului, din care fac parte atâtea legende fabuloase câtă imaginaţie poate produce mintea odihnită a est-europeanului pelerin: automobilele indestructibile (pentru că au tabla galvanizată şi motoare ce rezistă jumătate de milion de kilometri), produsele de consum de maximă calitate (pentru că-s fabricate strict pentru Occident, de unde superioritatea Arielului german sau a pastei Colgate faţă de cele luate din România), drumurile neverosimil de bune, drepte şi marcate (pentru că, zice-se, le au dintotdeauna şi le repară cu religiozitate), în fine, acel spirit germanic riguros şi exact, hipercorect şi disciplinat care trebuie că ne fascinează cumva din subconştient, din vremurile imperiale...
Se prea poate ca astfel de legende să fie, în fond, adevărate. Dar până şi faptul că ele sunt percepute ca legende, plasate deci într-un domeniu al irealizabilului concret, al poveştii şi exacerbate cu metodă, în loc să fie barem parţial aplicate în practica românească cotidiană, spune destule despre o anume predispoziţie la „reflecţie“ şi „inacţiune fascinată“, ca să zic aşa, a noastră ca popor.
Apoi, mai e ipoteza mult mai gravă, pentru că e mult mai fundamentată psihologic şi existenţial, conform căreia absolut orice se prezintă în mass-media e susceptibil a fi o manipulare, un simulacru de realitate. Ea mărturiseşte, mai întâi, o apetenţă tot mai puternică pentru teoriile conspiraţiei, pentru dezvăluiri şocante şi schimbări de sens. Dar, mai adânc, vorbeşte despre o incapacitate tot mai pronunţată de a discerne ceea ce e real, autentic, de simulacrele omniprezente, dar şi inabilitatea de a separa verosimilul de neverosimil, de a decide între adevărat şi fals sau, in extremis, între bine şi rău. Cel care pune sub semnul dubiului aproape tot din ceea ce percepe procedează astfel tocmai pentru că a devenit inapt de a mai opera vreo disociere, pentru că nu mai e receptiv la diferenţă, la nuanţă. Treptat, a apărut această spaimă de manipulare, un fel de angoasă tragică ce ne face să ne îndoim de orice, topind unul câte unul reperele după care ne organizăm existenţele.
Refuzăm să votăm pentru că, oricum, clasa politică minte generalizat şi alegerile, nu-i aşa, vor fi oricum falsificate. Nu mai citim ziarele pentru că se ştie că deformează adevărul, iar emisiunile de ştiri fac acelaşi lucru. Eu însumi am o anumită categorie de prieteni care în mod deliberat nu şi-au instalat televizoare în apartamente pentru a nu fi manipulaţi. În schimb, consumă cu nesaţ filme şi documentare „neoficiale“ de pe Internet, majoritatea bazate pe teorii ale conspiraţiei, şi sunt convinşi că masoneria şi grupul Bilderberg conduc lumea spre apocalipsă, pe care o aşteaptă febrili să se petreacă în 20 decembrie anul viitor.
Dar ei sunt doar cazurile radicale. Majoritatea plutim într-un soi de scepticism plenar, din care nu lipseşte autosuficienţa şi, mai ales, orgoliul superiorităţii. Trăim convinşi că, oricum, ştim noi mai bine ce se petrece cu adevărat, că nu putem fi manipulaţi noi cu una, cu două, că suntem, vorba americanilor, beyond all of that. Poate că de-asta devenim tot mai degrabă nişte rentieri ai virtualului – închiriem identităţi în care ne turnăm propria noastră existenţă în medii virtuale de genul reţelelor de socializare şi alegem să ne trăim acolo vieţi paralele. Alternative. Dar, despre ele, pentru că nimic nu e mai incert şi mai susceptibil de a fi cu totul altfel decât pare, nu e loc suficient pentru a specula aici şi acum. Poate altădată... //
