De același autor
Macedonia de Nord și Albania au făcut reformele cerute de UE. Au primit certificatul de „bună purtare“ din partea Comisiei și a Parlamentului European și asigurări că în octombrie se va întâmpla ce li se promite de 20 de ani: deschiderea dosarelor de aderare. Însă, odată ziua Z venită (summitul UE din 17-18 octombrie), tot ce-au primit a fost un „non“ categoric.
Opoziția unui singur stat – Franța – a fost suficientă pentru ca aderarea Macedoniei de Nord și a Albaniei să fie amânată sine die. (Pentru deschiderea dosarului de aderare, e nevoie de unanimitate în Consiliu.) Or, acest ultim consiliu sub actuala comisie Juncker era văzut ca un soi de ultim tren pentru Balcanii de Vest. Procesul de negociere ar fi durat oricum ani la rând. În actualul context, niciuna dintre cele două țări nu poate spera să devină membră cu drepturi depline în următorii zece ani.
Care este explicația lui Macron? Liderul de la Elysée contestă de fapt felul în care Comisia a condus negocierile, dar și orice fel de extindere a UE în acest moment. Întregul proces trebuie reformat înainte de a deschide alt dosar de aderare, pentru că Europa are nevoie de timp de gândire ca să stabilească ce fel de condiții sunt necesare pentru primirea unor noi membri, mai spune el. Discuția a fost una plină de nervi, iar la sfârșit liderii europeni au făcut cerc în jurul lui Macron și i-au cerut explicații. Unii lideri UE au încercat să convingă Franța (sprijinită de Olanda și Danemarca, dar numai în privința Albaniei, întrucât pe tema Macedoniei a fost singură) că ambele state vest-balcanice și-au făcut treaba. Nu au convins. Așa că Finlanda (care deține președinția rotativă a UE) a pus problema decuplării celor două, de vreme ce sentimentul general era că Macedonia de Nord se află într-un stadiu mai avansat decât Albania. Din nou, Parisul a refuzat. Germania a fost tot timpul pentru deschiderea dosarului (cu niște condiții suplimentare puse Albaniei la capitolul corupție și crimă organizată), dar nu a reușit să schimbe poziția Franței.
Există o altă explicație în spatele explicației oficiale a lui Macron: imigrația și implicațiile pentru politica franceză. Una dintre cele mai important rute de imigrație ilegală trece prin Balcani, iar Macron a afirmat de altfel că, deși statele în cauză au făcut progrese, e nevoie să facă mai multe la capitolul imigrație. Poziția i-a determinat pe unii diplomați să comenteze că refuzul e legat de temerea că subiectul imigrației ilegale ar putea fi exploatat de extrema dreaptă înainte de alegerile locale franceze din martie anul viitor și că e foarte probabil ca după această dată liderul francez să renunțe la opoziție.
E greu de crezut, într-adevăr, că decizia Franței a fost una strict europeană. Deschiderea dosarului de aderare e un pas important și simbolic, dar negocierile pot dura câțiva ani și statele membre își pot folosi dreptul de veto la final, dacă țara-candidat nu își îndeplinește angajamentele. În plus, ce vrea Franța – modificarea din rădăcini a procesului de extindere – e un proces de durată.
Liderii instituțiilor europene au condamnat în bloc poziția Franței – atât șeful Comisiei, cât și liderul Consiliului UE au numit-o „o greșeală, nu un eșec“. Au explicat și că Macedonia de Nord și Albania și-au îndeplinit promisiunile, dar Europa, nu. Și este una dintre consecințe: UE își pierde credibilitatea în fața unor state care își doresc să adere la blocul comunitar. Câțiva lideri europeni au avertizat și că Macron reduce capitalul de încredere al noii Comisii von der Leyen, chiar înainte de a-și începe activitatea. Așa cum s-au așezat cărțile, portofoliul de Extindere devine inutil. Or, extinderea a fost gândită și văzută de la început ca un instrument de stabilizare și de dezvoltare a Europei – perspectiva aderării obligă statele-candidat la reforme democratice și relații de bună vecinătate.
Amânarea ar putea deteriora serios stabilitatea în una dintre cele mai volatile regiuni din Europa, scenă a unor războaie sângeroase până acum două decenii. Nu neapărat în sensul apariției unor noi conflicte. Însă Uniunea refuză de bunăvoie să joace un rol activ în vecinătatea sa, într-un moment în care alte puteri încep să-și extindă influența în regiune: China, Rusia, Turcia, Arabia Saudită (în privința primelor două, avertismentul a venit chiar de la secretarul de stat american Mike Pompeo).
O altă consecință, în viitorul mai apropiat, este asupra guvernelor proeuropene din cele două țări refuzate. Șeful guvernului de la Skopje, Zoran Zaev, care mizase totul pe cartea aderării, și-a dat demisia și a anunțat că se vor organiza alegeri anticipate. Autorităților macedonene li se ceruse normalizarea relațiilor cu Grecia. În ciuda opoziției virulente din țară, Guvernul Zaev a cedat în fața sensibilităților istorice elene, acceptând să-și schimbe numele în Macedonia de Nord. Tocmai pentru că avea perspectiva aderării, Macedonia a rezolvat astfel o dispută veche de 30 de ani ce nu părea să aibă vreo soluție. Nimic nu garantează însă ca un viitor guvern format eventual de actuala opoziție să revină asupra acordului găsit cu Atena. În cazul Albaniei, refuzul european ar putea aduce pe val forțe care cer crearea Albaniei Mari. //
