De același autor
„Populism în stare pură.“ Aşa a calificat campania electorală italiană Stephen Bannon, strategul care, culmea, l-a ajutat pe Trump să ajungă la Casa Albă. Politicienii de toate culorile s-au întrecut unii pe ceilalţi în a promite măsuri contra imigranţilor, care mai de care mai dure. În luptă au intrat inclusiv forţe şi idei pe care mulţi le credeau dispărute o dată pentru totdeauna după Al Doilea Război Mondial. Fasciştii s-au strâns cu miile în pieţele italiene (uneori chiar în faţa monumentului ce comemorează căderea fascismului), ţara a trecut prin cele mai grave violenţe politice din ultimii ani, iar promisiuni precum „deportarea în masă“ au devenit loc comun.
Bătălia electorală a fost fără un rezultat decisiv, pentru că, cel puţin după primele rezultate, pare că niciunul dintre partide nu a câştigat suficiente voturi pentru a forma un guvern de unul singur. Singurul rezultat clar pare a fi că forţele politice anti-establishment şi antieuropene au ieşit cel mai bine clasate. E vorba de Mişcarea Cinci Stele şi de coaliţia de dreapta condusă de Silvio Berlusconi. (Fostul triplu premier condamnat pentru fraudă fiscală nu s-a prezentat pe liste în calitate de candidat, deoarece legea italiană îi interzice să deţină o funcţie publică. Dar interdicţia expiră anul viitor şi, în plus, Berlusconi este liderul Forzei Italia, partidul care conduce coaliţia de dreapta, aşa că va fi cu siguranţă unul dintre cei care fac jocurile postelectorale.) Fără un rezultat clar la urne, cea de-a treia economie din UE va intra într-o perioadă de incertitudine. Dacă, după câteva săptămâni, partidele nu se vor înţelege şi nu vor forma un guvern stabil, preşedintele ţării poate fie să numească un guvern de tehnocraţi (ceea ce ar lipsi Italia de credibilitate), fie să convoace alegeri anticipate, care vor avea probabil acelaşi deznodământ, dacă nu cumva populiştii vor câştiga chiar şi mai mult teren.
Şi campania din Italia, ca şi cea din Germania, s-a axat pe problema imigraţiei. Deşi economia italiană are încă probleme, în special datoria externă şi şomajul în rândul tinerilor, cea mai importantă problemă, în mintea italienilor, rămâne imigraţia. Cifrele spun însă o altă poveste. Nu doar că, prin comparaţie cu anul 2015 (vârful crizei imigraţiei), fluxul de imigranţi s-a redus de zece ori. Nu doar că guvernul de centru-stânga de la Roma s-a descurcat destul de bine la acest capitol şi, în plus, a fost încheiat un acord cu Libia pe temă. Logica lipseşte şi la o privire asupra demografiei – sute de mii de italieni (în special tineri) aleg să plece spre ţări cu perspective economice mai bune, iar statisticile Eurostat arată şi că Italia va avea probleme demografice tot mai mari, odată cu prăbuşirea natalităţii (printre cele mai scăzute din Europa) şi îmbătrânirea populaţiei. Dar teama şi ura faţă de imigranţi au continuat să crească şi după ce situaţia s-a îmbunătăţit, alimentată de fake news-urile răspândite de simpatizanţii Mişcării Cinci Stele şi ai Ligii.
Iată de ce partea leului (31%, conform primelor rezultate) a luat-o mişcarea populistă Cinci Stele, care promite măsuri precum schimbarea regulamentelor de la Dublin (care spun că refugiaţii trebuie în mod normal să ceară azil în statul UE în care au intrat prima dată. Or, Italia este una dintre principalele „porţi de intrare“ pentru imigranţii veniţi din sud) şi distribuirea refugiaţilor către toate statele europene.
În rest, opţiunile electorale au fost extrem de fragmentate, în ciuda faptului că, la vot, forţele politice şi-au unit forţele. A doua clasată pare alianţa de dreapta (în total, 37% pentru cele trei formaţiuni), în care partidul lui Berlusconi s-a aliat cu poate cea mai radicală forţă de dreapta la acest capitol – Liga (fostă Ligă a Nordului, antiimigraţie şi eurosceptică), cu Fraţii Italieni (o reîncarnare a fasciştilor lui Mussolini) şi cu un partid de centru mai mic. Alianţa a promis că, în caz de succes, va prelua din nou controlul asupra frontierelor şi că va întocmi „un Plan Marshall pentru Africa“. Berlusconi a vorbit de mai multe ori de imigraţie ca fiind „o bombă socială cu ceas“ şi a promis deportarea a 600.000 de imigranţi ilegali. Aliatul său, Matteo Salvini (şeful Ligii), s-a încumetat chiar să spună la o reuniune electorală că „Italia e o ţară rasistă“. Sloganul partidului său este „Italienii pe primul loc“ şi, deloc întâmplător, Salvini a dezvoltat relaţii strânse cu Marine le Pen şi Vladimir Putin. „Dacă trebuie să acceptăm imigranţi, să îi luăm din Ucraina sau din Belarus. Nu sunt musulmani, sunt creştini şi prin urmare nu au cum să fie terorişti. Vreau să avem dreptul să alegem“, a declarat pentru BBC Paolo Grimoldi, deputat al Ligii, reducând în acest fel dezbaterea la rasă şi religie.
Oricât ar părea de ciudat, în contextul în care stânga a fost scoasă din joc, brusc, condamnatul pentru corupţie Berlusconi e considerat cel mai moderat dintre politicieni, iar un guvern condus de Forza Italia ar fi cel preferat de europeni, comparativ cu alternativa unei alianţe între Cinci Stele şi Ligă. Oricare va fi însă combinaţia care va rezulta după negocieri, Italia va avea cel mai puţin proeuropean guvern de până acum. Și, aşa cum constata Vladimir Putin, indiferent ce partid sau alianţă va prelua puterea, noul guvern îi va fi favorabil.
Realitatea politică a Italiei de azi nu face decât să şubrezească şi mai mult coeziunea Europei, după Brexit, imixtiunile Rusiei în alegerile din statele occidentale şi apariţia „democraturilor“ estice (combinaţia dintre democraţie – cu numele – şi dictatură).
